Asteptindu-i pe americani…

Am in mina o carte pe cit de monumentala (peste 800 de pagini), pe atit de miscatoare: Luptatorii din munti. Toma Arnautoiu, grupul de la Nucsoara. Documente ale anchetei, procesului si detentiei *, semnata de fiica lui Toma Arnautoiu, dna Ioana-Raluca Voicu-Arnautoiu. Volumul a dorit sa marcheze comemorarea a 50 de ani de cind Tribunalul militar al Regiunii a II-a i-a condamnat la moarte pe tatal si unchiul autoarei si pe inca 14 oameni implicati in activitatea acestui grup, toti executati de autoritatile comuniste in noaptea de 18-19 iulie 1959. Alti 100 de simpatizanti, gazde, sustinatori (studenti, preoti, intelectuali, tarani din zona Cimpulung-Muscel), printre care si Elisabeta Rizea – au primit condamnari de la 3 ani  la inchisoare pe viata, degradare civica si confiscarea totala a averii.

Documentele incluse in volum – declaratii, vadit smulse in timpul unor interogatorii durind si 10-12 ore sau sub tortura, procese verbale de interogatorii, note informative, rapoarte despre planurile si actiunile intreprinse de Securitate pentru a-i prinde pe rebeli, ordine, acte de acuzare, pagini din jurnalul scris, la indemnul lui Toma, de tinarul membru al "bandei" Constantin Jubleanu, sentinte judecatoresti etc.- au fost  gasite in arhivele CNSAS de dna Voicu-Arnautoiu; ele lumineaza istoria acestui probabil cel mai longeviv grup de rezistenta anticomunista romana (1949-1958), autointitulat "partizanii libertatii" – cum semna Toma Arnautoiu unele bonuri de achizitie. Cum se explica faptul ca, in timp ce alte grupuri nationale sau din tarile vecine erau lichidate chiar si numai dupa un an-doi de functionare, cel al fratilor Arnautoiu – nu e singurul, fireste –  a supravietuit atit de mult timp? Eu presupun ca acest lucru a fost posibil datorita inteligentei, mobilitatii si capacitatii de organizare a capului miscarii, datorita carismei lui personale, care i-a adus multi sustinatori si, nu in ultimul rind, datorita armelor si diverselor obiecte foarte utile (binocluri, harti ale zonei etc.) pastrate din timpul razboiului. De altminteri, daca nu intervenea si aici tradarea, probabil grupul nu ar fi fost prins niciodata…  

Iluziile legate de interventia din afara si prabusirea lor

Pentru cei foarte tineri, care stiu prea putin despre circumstantele istorice ce-au favorizat aparitia miscarilor de rezistenta postbelica in care se incadra si cea a fratilor Toma si Petre Arnautoiu, iata citeva repere: pierzind razboiul, tara a fost ocupata de sovietici, fapt care a insemnat instalarea prin fraudarea alegerilor a comunistilor; birurile impuse de stat taranimii in urma reformei agrare din ’45 au atins cote ametitoare; proprietatile industriale au fost nationalizate, cele agricole trecute, prin colectivizarea inceputa in 1949, in stapinirea statului; partidele politice au fost interzise, membrii lor de frunte fiind arestati, ca si multi industriasi, comersanti, reprezentanti ai elitei taranesti si intelectuale; Biserica ortodoxa a devenit obiect de persecutii, cea Greco-catolica a fost scoasa in afara legii etc. si asta pentru a se face loc "revolutionarilor de profesie" – comunistii.

Neputindu-se impaca defel cu abuzurile si samavolnicia instalate in tara – si convinsi fiind ca nici americanii si occidentalii nu se vor impaca, iluzie creata si de posturile de radio in limba romana de la Londra, Paris si Madrid, care "sprijineau miscarea de rezistenta" (cf. "Cuvintul inainte" al volumului, semnat de Nicolae Henegariu) – , multi locuitori au luat drumul muntilor si al codrilor, constituindu-se in miscari de rezistenta independente, necoordonate de un centru. Iluzia interventiei puterilor lumii s-a risipit definitiv cu ocazia revolutiei din Ungaria, din 1956. Desi s-au lamurit ca nu mai au ce astepta din partea americanilor si a occidentalilor, unii partizani romani, precum cei din miscarea de rezistenta de la Nucsoara, nu s-au predat, continuindu-si opozitia.  

Dusmanii regimului "democrat-popular"

Grupul de la Nucsoara a fost initiat in 1949 de colonelul Gheorghe Arsenescu, care apoi s-a separat de el; acest grup, numit "Haiducii Muscelului", cuprindea la inceput 16 oameni, nucleul sau dur fiind format din fratii Arnautoiu si Maria Plop din satul Prisacani, fata probabil alungata de vremuri si saracie din judetul Iasi tocmai in capatul acela de tara. Tin sa mai spun ca Toma, fost ofiter in armata regala, si Petre Arnautoiu erau fii ai unui invatator foarte instarit – si sef al taranistilor locali – din comuna devenita deja celebra.

Timp de aproape 10 ani, membrii grupului de rezistenta Arnautoiu, din ce in ce mai putini, isi duc zilele in munti, gravitind in jurul citorva sate din zona: se muta dintr-un bordei in altul, pentru a nu fi prinsi; achizitioneaza legal sau cu complicitatea gazdelor – spre final si fortat – alimente de pe la stini, exploatari forestiere, cabane, trecatori, gradini; desi Toma Arnautoiu era, dupa cum mi s-a parut, un barbat lucid si masurat la vorba si la gest, sint nevoiti sa se rafuiasca si intre ei (ajungind chiar sa omoare pe un camarad foarte turbulent, care impuscase citiva securisti si militieni); coboara prin sate pentru a primi informatii si ajutor; discuta "dusmanos impotriva regimului democrat-popular"; scriu uneori scrisori catre reprezentantii locali ai puterii comuniste, amenintindu-i ca Dumnezeu – pe care ei "l-au dat afara din sat", dupa expresia foarte plastica a lui Toma, un cititor al lui Radu Gyr – le va plati intr-o zi pentru toate faradelegile lor… Si toate astea facute pina in ’56 cu speranta venirii americanilor si a occidentalilor; dupa ‘56, esuindu-le vagile planuri de fuga din tara, probabil cu moartea in suflet.  

Maria, moartea si viata biruitoare din ea

La momentul arestarii – 20 mai 1958 – in grup mai ramasesera doar 5 persoane: fratii Arnautoiu, tinarul Constantin Jubleanu – impuscat pe loc, fiindca s-a opus arestarii -, Maria Plop si… fetita ei si a lui Toma, nascuta in 1956, intr-o grota din munti. E vorba de Ioana-Raluca (autoarea cartii de fata), supravietuitoare prin miracol, care, dupa arestarea parintilor, e trimisa la orfelinat iar ceva mai tirziu intra intr-o familie adoptiva. Nici nu se putea altfel: tatal fusese executat, iar mama, condamnata la munca silnica pe viata, mai putin… norocoasa, a avut parte de o moarte lenta, decedind in ‘62 in inchisoarea de la Miercurea Ciuc (diagnostic: "insuficienta circulatorie si TBC pulmonar"!), la virsta de numai 35 de ani: ce nu au putut face frigul si umezeala anotimpurilor din munti in aproape zece ani, au facut tortura, frigul si umezeala din puscariile comuniste in doar patru ani…

Aici as vrea sa mentionez un lucru din jurnalul scris de tinarul partizan Constantin Jubleanu in conditiile aspre ale vietii lor de "banditi", de "teroristi", cum erau numiti de catre autoritatile comuniste. In aceste putine pagini – in care autorul il numeste pe conducatorul grupului, cu vadit respect, "domnul Tomita" – , se strecoara pe ici-pe colo, printre relatarile pe scurt si cu sufletul la gura ale intimplarilor mari, si detalii care personalizeaza, "umanizeaza" aceasta istorie, parca desprinsa dintr-un film (!): de pilda ca intr-o zi, intorcindu-se grupul si gasind bordeiul ruinat, pina la repararea lui Maria Plop a tinut-o tot "intr-o jale" din cauza frigului iernii; sau ca, dupa ce au sfatuit-o sa nu traga daca va fi prinsa, barbatii au plecat la vinatoare, lasind-o singura cu fetita zece zile in codru! Asemenea detalii m-au facut sa vad altfel, mai putin… abstract, aceasta aventura sinucigasa a unor oameni zdruncinati profund din rostul lor de vremurile cumplite de dupa razboi; si, mai ales, m-au ajutat sa empatizez cu biata mea consateanca, Maria Plop, o femeie foarte tinara si fragila, dupa cum o arata fotografiile din anexele volumului, fortata de imprejurari sa traiasca amar de vreme in conditii inimaginabile. Ei bine, in aceste conditii biata Maria a ramas insarcinata, a nascut si a crescut timp de doi ani, pina la arestare, un copil!

*

Nu se stie cu precizie nici azi cite grupuri de partizani au functionat pe teritoriul Romaniei, intrucit fenomenul a ramas inca insuficient cunoscut la noi; am gasit in presa o informatie ca pe tot cuprinsul tarii ar fi existat macar 200, dar ca in documentele Securitatii ar fi fost numarate peste 1000! Nici numarul partizanilor nu e stiut cu precizie: dna Voicu-Arnautoiu avanseaza cifra de "citeva sute". Cum insa partizanii erau sustinuti si ajutati de rude, prieteni si vecini, rezistenta anticomunista, care s-a nascut din durere, frustrare si ura si care a pus pe jar ani si ani Securitatea si Militia noii orinduiri, a avut proportii mult mai importante decit ar putea-o indica numarul "haiducilor". Cercetarile vor limpezi si acest episod de istorie romaneasca si-l vor aseza in dreapta lui lumina, cu atit mai mult cu cit merita un asemenea efort cu asupra de masura, el aratindu-ne si altfel decit slabi si incapabili de solidaritate…

* Editura Vremea, 2009, ed. a II-a.