Captivi in „plasa psihosociala”

Comentariile si analizele asupra celor douazeci de ani de la Craciunul insingerat din 1989 s-au incheiat, nu mai intilnim in presa nici macar vagi aluzii  la acest prag hotaritor al societatii noastre.  Altele sint preocuparile acum: scumpirile, gripa noua, taxa pe fast food si dulciuri, lupta neabatuta a sindicatelor pentru deschiderea unor noi conflicte sociale, dar mai ales "distractia" – super, cool, online, maxima si zilnica, la bowling, echitatie, piscine, paintball, pe terenuri de golf si de tenis, patinoare, prin masaj erotic… Vremuri de criza! Un lamento ca cel al Anei Blandiana  – avem nevoie disperata de elite – nu are nici o sansa sa fie remarcat. Cum n-avem elite? Nu se pregateste sa devina parlamentar un tinar cool si scolit peste ocean? N-avem atitia ca el, cu titluri academice, bani, masini „bengoase" si haine de firma si – mai ales – buni de gura ?

Am primit, acum doua zile, o scrisoare emotionanta de la Serge Moscovici, patriarhul psihosociologilor din Europa de astazi,  care nu-si dezminte preocuparea constanta pentru Romania natala. Scrisorile de la Paris fac acum trei zile, ce performanta! Imi scrie despre interesul televiziunilor, jurnalelor si revistelor franceze pentru evocarea evenimentelor de acum douazeci de ani din Romania, despre filmele documentare privind evolutia noastra ulterioara, despre istoria noastra "foarte complexa" si-mi sugereaza ca – din pacate – in tara nu pare sa se fi inregistrat acelasi interes pentru o analiza atenta si lucida. Am discutat adesea cu acest important specialist in descifrarea sufletului colectiv despre schimbarile necesare in tarile de Est si indeosebi in Romania, despre necesitatea unei strategii coerente, pe termen lung, pentru schimbarea mentalului colectiv.

Am incercat, in mai multe reprize, inclusiv in paginile Ziarului de Iasi, sa identific metodele si mijloacele prin care sistemul de care ne-am despartit in urma cu douazeci de ani a reusit sa se intinda ca o plasa asupra intregii populatii, cuprinzind in ochiurile sale aproape intreaga viata materiala, culturala si spirituala a romanilor. Un control total, care a fixat gindirea sociala intr-un bloc rigid, intr-o cetate inexpugnabila,  imaginata si desenata de responsabilii ideologici ai regimului si pusa in act de o armata de executanti, recrutati din toate straturile sociale si profesionale. Ne-am intilnit frecvent, in aceste doua decenii, cu blocaje cognitive colective si am fost  frapati de persistenta practicilor sociale inhibitive, deprinse in timpul regimului trecut, de care cei mai multi nu se pot desparti. A fost invocata, in ultimele saptamini, o previziune a lui Silviu Brucan, facuta nu mult dupa caderea regimului Ceausescu, potrivit careia va fi nevoie de douazeci de ani pentru a schimba mentalitatile. Atunci ideea lui Brucan a fost aspru amendata, noii analisti sociali asigurindu-ne ca romanul este creativ, iar mobilitatea lui spirituala ii va permite sa arda etapele. I-am relatat atunci aceasta disputa lui Serge Moscovici, iar pronosticul sau a fost si mai negru: nu de douazeci, ci de cel putin patruzeci de ani va fi nevoie. O parte din aceasta previziune s-a confirmat: dupa douazeci de ani, se pare ca au ramas in stadiul de proiect numeroase sperante privind schimbarea mentalitatilor colective, a practicilor profesionale si cotidiene, dar si modul de raportare la valorile de baza ale democratiei. Aceiasi analisti si-au schimbat acum discursul: e nevoie de patruzeci de ani, atit cit a durat calea prin desert a evreilor dupa intoarcerea din Egipt. Pentru ca generatiile care au trait in sclavie sa dispara si sa poata fi uitata conditia de supus pasiv. Patruzeci de ani i-au trebuit lui Moise sa conduca poporul sau prin desert, sa-l pregateasca pentru Tara Fagaduintei; iar el insusi n-a ajuns la liman, desi l-a intrezarit. S-a stins, metaforic vorbind, pentru a confirma parabola schimbarii. Recent, l-am auzit pe venerabilul istoric Neagu Djuvara cu o previziune si mai inconfortabila: avem nevoie de 60-70 de ani pentru a inregistra o schimbare, trebuie sa se succeada macar trei generatii.

Visul oricarei societati totalitare (sau numai autoritare, inchise) este sa puna la punct un sistem de control al populatiei, sa intinda un navod sub care sa adune si sa regleze (uniformizeze, alinieze) mintile, atitudinile si comportamentele indivizilor. Aceasta  poate insemna controlul total (politic, social, economic, fizic, educativ, cultural) sau recurgerea la mijloace psihosociologice, "educative" de dirijare a constiintei publice, de influentare a mijloacelor de formare si de elaborare a schemelor cognitive, pentru ca „beneficiarii" sistemului sa incerce un sentiment colectiv de satisfactie si implinire. Adesea, aceste mijloace sint conjugate, urmarindu-se ca finalitate incarcerarea intelectului in scheme de decodare a informatiei si de elaborare a proiectelor de viata.

La inceput a fost lupta de clasa. Aceasta nu a avut numai rolul de a realoca resursele, de a decide posesia mijloacelor, a insemnat si o operatie completa de construire a unui nou spatiu public, a unei gindiri sociale dominante, a unei noi constiinte publice; a insemnat, desigur, si implementarea unor noi norme de relationare si de conduita, a unor noi ceremonialuri de socializare si internalizare. Iar efectul a fost, fara indoiala, formarea unei noi imagini despre valorile sociale, a unui nou mod comun de a gindi. S-au folosit atunci toate armele la dispozitie: controlul invatamintului si al sistemului de formare; eliminarea intelectualilor incomozi din spatiul academic si din presa; formarea unei noi elite, fidele puterii, capabila sa stabileasca frontiere si sa delegitimeze (stigmatizeze) pe cei ce detineau cindva aceste mijloace; exterminarea recalcitrantilor (prin inchisori, lagare de munca si programe de reeducare); alinierea gusturilor si nevoilor elementare si a celor spirituale: a obiceiurilor de consum, a valorilor de referinta, a simbolurilor si practicilor culturale.

In logica societatilor inchise, individul nu stie care-i sint  nevoile, el trebuie ajutat sa se re-educe; societatea are datoria sa-i asigure o formatie care sa-i permita sa contribuie apoi la dezvoltarea sa in acord cu cerintele. Prin constringeri si persuasiune institutionala, omul  mediu este „ajutat" sa invete, sistematic, o anumita ordine si un gen al normalitatii (desigur, controlate, planificate). O pedagogie a formarii unui „om nou" este idealul educativ al tuturor sistemelor utopice. Iar instrumentul prin care reprezentantii acestor tipuri de societati vor sa controleze totul este plasa psihosociala,, amestec de presiune psihologica si formare dirijata. Scopul urmarit era identificarea,  alinierea, supunerea, hipnotizarea. Daca totul este prescris, dirijat, cenzurat – cuvintul, gestul, atitudinea, comportamentul public -, rezultatul este cel asteptat: conformismul, comportamentul duplicitar, obedienta fata de modelele  servite. Acest mod de adaptare se prelungeste apoi in fiinta personala, patrunde in viata privata, in relatiile cu cei din jur. Individul isi pierde treptat eul, renunta la propria personalitate, modelindu-se dupa dorinta celor care detin puterea de a-i decide parcursul.

Tot acest sistem de presiune, care a functionat cindva, nu mai poate fi activat acum. Dar exista alte mijloace: televiziunile de consum, distractiile live, blogurile vedetelor, miss-urile, show-urile cu "cei mai frumosi latini", "petrecerile fara numar", "super tombola cu mii de premii instant", "povestirile de noapte", clonele, Bahmuteanca, stilistii, stirile de la ora cinci… Alt timp, alta mantie care se intinde peste sufletul colectiv!