Ce-ti doresc eu tie…

Credeti in fatalitate? Eu nu credeam, dar in ultima perioada incep sa observ ca lucrurile se indreapta mereu spre un drum care este independent de vointa umana, are directia si vointa lui proprii, stabilite de la inceput, din punctul zero, cind forta inertiei (gravitatiei?) a preluat controlul si absolut nimic si nimeni nu o mai poate opri, decit poate o alta forta a inertiei nedescoperita inca. Si ce poate fi altceva decit fatalitate?

O sa pornesc in argumentare de la concret la abstract, in felul urmator, ca de la bun inceput avem programat un anumit curs, o anumita traiectorie in lume. De pilda, exista planificata genetic o anumita masa celulara a corpului pentru fiecare in parte dintre noi, care va ramine aceeasi pe intreg parcursul vietii. Mai pe sleau, doi insi, unul gras si altul slab, pot avea la baza aceeasi masa celulara, doar ca la cel gras celulele s-au dilatat mai mult si au dus la o structura de ansamblu a corpului mai mare. Asa stau lucrurile.

Alt argument, de data asta de natura psihologica, e ca noi, oamenii, sintem tot de la inceput dotati cu o anumita capacitate de a suporta viata, adica de a nu o lua razna la cel mai mic obstacol, spus intr-un mod mai plastic. Spre exemplu, daca un individ are de la natura o toleranta mai mare la vicisitudinile vietii; el, indiferent de cite nenorociri se vor abate asupra-i, va reveni, mai devreme sau mai tirziu, dupa o perioada de adaptare, la starea de echilibru de dinainte. Pe cind un altul, care are toleranta aproape zero, va claca la cea mai mica piedica si isi va regasi foarte greu echilibrul sau chiar deloc.

Avind in minte aceste doua aspecte ale fatalitatii la care tind sa ma raliez din ce in ce mai profund, nu pot sa nu ma gindesc la cit de mult ne dirijeaza doar aceste doua datum-uri in cautarea/perceperea asa-zisei si doritei stari care se numeste fericire.

Fara exagerare si logic vorbind, in fata noastra nu exista niciodata un numar infinit de alegeri, asa cum spun adeptii inversunati ai liberului arbitru. Noi sintem intotdeauna cu mina pe clanta unei singure usi, dar avem impresia, senzatia palpabila ca am ales, ca am fi putut merge la alt etaj sau alt bloc… Aiurea. Deciziile, de cele mai multe ori, nu ne apartin, daca vreti sa stiti. Ele sint urmare a unei insiruiri logice, imperturbabile de evenimente. Asta pentru ca ceea ce credem noi ca e constient, este de fapt rezultatul mincinos al inconstientei… Sau al dorintei femeilor de linga noi…. Dar asta e alta mincare de peste…

Ce crede ca-si doreste fiecare in parte pentru a fi fericit? Nimicuri. Daca s-ar intreba orice om singur pe intuneric – in cazul in care ar avea curajul – ce il face pe el fericit, ce-i trebuie, pun pariu pe ce vreti ca nu ar sti ce sa raspunda pentru ca e o intrebare prosteasca.

Ati urmarit vreodata interviurile luate oamenilor care joaca la Loto inainte de o extragere importanta? Ati vazut cite vise absurde isi fac, cite dorinte dintre cele mai ridicole au? Sint de fiecare data socat cind aud sau vad asemenea interpelari. Cu totii sintem incorigibili: o casa mare, un bloc, un cartier de case, o masina, doua, un parc de masini scumpe, un partener de viata care sa ma satisfaca, doi, trei, un harem intreg s.a.m.d. Sau cel mai comic raspuns dintre toate e „vreau sa fiu fericit…". Iti vine sa te tavalesti de ris la o asemenea replica. Iti imaginezi cum vine intr-o zi un nor si ii arunca in cap fericire de sa n-o poata duce. Din senin, asa, dintr-o data.

Toate astea sint lucruri pe care ni le spunem ca sa nu adormim. Pentru ca, daca le-am avea, ne-am da seama ca ne aflam exact in acelasi punct din care am plecat, fiindca nu putem scapa niciodata si nicaieri de masa celulara invariabila pe care o caram mereu dupa noi si de capacitatea, mereu aceeasi, de a fi fericiti, indiferent de conditii.

Si mai interesant este atunci cind dorim fericirea altcuiva. Ei, atunci lucrurile se indreapta spre adevarate comedii de situatie. Incercam din rasputeri sa cream toate conditiile pentru ca planta fericirii sa rasara si sa infloreasca in gradina persoanei respective si totusi ea nu o face aproape niciodata. Si ce e mai grav e ca fericirea noastra depinde de fericirea lui sau a ei. Nu e comic? E foarte comic.

Ce doreste o mama pentru copilul ei, ce a dorit Iisus Cristos credinciosilor lui, ceea ce Che (…) Guevara a dorit Cubei sau Eminescu, Romaniei, toate sint vorbe si fapte in van, pentru ca fericirea e de azi pe miine, mai degraba de azi, iar daca poti sa o vezi, bine, daca nu, ai sa mori asteptind-o.

Judecind astfel situatia, sa nu ginditi ca ma opresc aici. Cred in continuare ca lucrurile stau astfel si la scara mai mare.

Natiunile sint ghidate si ele de fatalitate, o fatalitate imprimata de primii lor exponenti, asa cum sint setate viteza si traiectoria unui satelit la plasarea lui pe orbita. Orice-ar face, el nu poate sa isi schimbe aproape deloc din miscare, decit, evident, daca intra in coliziune cu alt corp solid extraterestru.

Noi, romanii, sintem destinati sa nu stim sa fim fericiti. Nu vom sti niciodata cum sa recunoastem fericirea, chiar daca ne cade in cap, fiindca o idealizam. Simtim din mosi-stramosi ca sintem incapabili sa o accedem si atunci facem un lucru cit se poate de natural si primitiv: ne plingem de mila. Fara incetare, indiferent de anotimp, de an sau zi a saptaminii, ne smiorcaim ca tincii: vara e intotdeauna prea cald, prea rece, prea multa ploaie sau prea seceta, iarna e prea frig, prea cald, prea multa zapada sau prea putina, iar in rest e jale cu „j" mare. Legile nu sint niciodata bune si trebuie schimbate, la fel conducatorii, antrenorii de fotbal s.a.m.d. Vicisitudinile intregii naturi ne ataca si ne inrobesc numai pe noi!  De ce, de ce, de ce? Vai, vai si iar vai! Intregul folclor e strabatut de suparare si amar, cele mai de succes productii sint cele care te fac sa plingi (daca doar suspini e o porcarie), iar viitorul este intotdeauna mic, negru si urit. si nu se poate face nimic, asta ne e soarta…

Cu capul plecat am invatat doar sa ne ostoim osinda: sa bem, sa cintam, sa uitam amarul… Dulce Romanie, asta ti-o doresc!