Chipul Fiului

In principiu, Dumnezeu creeaza continuu din preaplinul iubirii sale. Cind El a spus "Sa fie lumina!", ea aparu ca o manifestare a iubirii divine. Dumnezeu este iubire, iar a vietui in Dumnezeu inseamna sa respiri iubire, sa traiesti pe raza ta sau pe planeta ta micuta, daruind vietii efluvii de iubire. Iubirea este eterna, iar eternitatea este iubire in forma pura.

Istoria umana a inceput cu indepartarea de iubirea-viata divina. Istoria este proteiforma. Schimbarea la fata de pe muntele Tabor a insemnat iesirea din istorie si intrarea in Lumea de Sus alaturi de Moise si Ilie. Jos, la poale, am creat o bucla de realitate in care ne jucam de-a sentimentele si de-a ideile si care nu e decit o iluzie din perspectiva adevaratei realitati. Privit de sus, nu exista decit realitatea Constiintei iubitoare. Toate cimpurile istorice de realitate impermanenta sint produse ale viziunii profane.

La acest inceput de mileniu, stiinta pare sa nu mai aiba nevoie de astfel de viziuni, teorii si abstractiuni. Ea se deschide mereu spre alte realitati (integrind notiunile de vid, atemporalitate si antimaterie). Pierde probabilitati si certitudini pe drumul spre Realitate, ca stare alternativa, o stare de expansiune a constiintei, care sa permita perceperea divinului si trairea vietii adevarate. Astfel, grauntele de rationalitate produs se face tot mai mic in fata cunoasterii intuitive. Stiinta reincepe sa vada cimpurile cu flori. intelepciunea, puterea si frumusetea, cunoasterea vietii eterne nu pot decurge decit din iubirea de Dumnezeu.

Ziua incepe cu rugaciunea de multumire in iubire si se termina in slava cu rugaciunea de slavire. E viata intre cele doua rugaciuni, viata deplina, alba si neagra, zi si noapte, cu bucurie trecind. Trecind pe strada Alba, pe linga Biserica Alba, umbre galbui se prelingeau din felinare. Depasisem vremea liniilor curbe, aveam nevoie de mai multa rigoare euclidiana, invelita cald in cercuri albastre-galbui.

Mi-e dor de Luceafar. Si ma mingii cu fiintele gingase, cu trandafirii albi pe care ni i-a trimis sa ne invete iubirea cu parfumul lor delicat. Si ma gindesc cita iubire e in preajma si nu o vedem. Sub guvernarea crinului, se revarsa iubire in noi si noi nu o vedem. Nu stim sa facem din crin o spada, o cruce care ne este esenta. Cerem oricui sa ne aline trecutul, dar el e deja ingropat in piramida, si ne ramine zborul, zborul cu aripi de soare spre lumina de-a pururi, spre lumina din noi. Din iubire s-a smerit Dumnezeu pina la intrupare in volbura lumii, ca sa ne scoata din viltoarea pacatului ce prea ne obosise.

Poti sa imbatrinesti cu Solomon si totusi sa mai fie nevoie de tine pe-aici, cum se intimpla, de pilda, cu Melchisedecii… Pentru a nu ne scufunda complet in mormintul nesimtirii, lumea are nevoie, din cind in cind, de cite un invatator, care sa ne readuca pe cale. Sint spirite mari acestea, dar, in orbirea ei, lumea nu prea le vede. Ele aduc Pacea, iar pacea e numele lui Dumnezeu. Si-atunci, e bine sa avem grija de sufletele noastre si nu doar de hardul trupurilor cu care prea ne confundam. Nu slujiti desertaciunea, lasati-va slujiti de ea!

Mintuirea nu se confunda cu libertatea, ci mai degraba – dar mult mai degraba – cu ascultarea vrajita, cu slava pe care o dam Creatorului, dupa ce, fara chipuri si concepte, ne-am linistit mintea, gindurile, iar inima noastra s-a inchis fata de cele exterior-trecatoare pentru a primi gratia, gratia divina ca o irumpere a eternului in timp, pentru a plasmui in noi chipul Fiului. Dar, in loc sa facem asta, inca alergam descintati dupa Pomul Cunoasterii… interzise! De cauti in tine, ramii macar cu infiorarea, si incintat pe deasupra, si lumea nu mai e, se duce, iar tu ramii in incintarea ei, in lumina care cindva i-a fost daruita. Si nu conteaza locul (un loc geometric, desigur), caci unii oameni invata invirtindu-se in loc (ca obsesivul Kant, bunaoara) mai mult decit altii invirtindu-se in jurul lumii!

Atentie la nebunia cunoasterii fara iubire! Ca tot ce e viu, informatia trebuie iubita. Exista doua blesteme ale destinului. Unul e blestemul intunericului, celalalt al luminii. Problema, vorba lui Giordano Bruno, e ca noi ne consideram in lumina fara sa ne fi botezat prin foc intunecimile. Apoi, mintuirea nu se confunda cu plenitudinea cunoasterii, ea se daruieste in preaplinul iubirii curate si somnoroase. Da, somnul e foarte important; e o chemare a Pacii intr-un loc pe unde pasc amonitii. Somnul e cea mai buna veghe, iar somnoreala – o stare fecunda, in care dospesti ca o idee insarcinata. Apoi, somnul e locul (geometric, desigur) in care se ascunde, uneori, inspiratia si unde poti sa ascunzi ceea ce ai dobindit.

Oamenii nu pot trai fara sa caute, sa genereze taine si mistere, carora apoi le cauta un sens, nebagind de seama ca tocmai asta e sensul si ca si el e programat sa ramina taina, mister. Trebuie sa uitam si sa tacem, pentru a nu orbi in fata Revelatiei si a primi cit mai mult din mesajul Fiintei. Si, mai ales, trebuie sa fim… in Biserica Alba.