Caută 
5 MIN
…leul nu-l merita. Este o adaptare a unei vechi zicale germane: Wer den Pfennig nicht ehrt, ist den Taler nicht wert. Desigur, taler-ul e de mult istorie, iar pfennig-ul german asijderea, chiar daca doar de un deceniu.
Dar intelepciunea de sorginte protestanta, as indrazni sa speculez weberian, este respectata in continuare de nemti, oarecum indiferent de confesiune. Okay, subunitatea monetara de baza actuala, recte centul, are valoare dubla fata de raposatul pfennig, dar avind in vedere cit cistiga in medie nemtii – nu cred ca gresesc mult estimind ca-i vorba de vreo 1500 de euro net pe luna, am putea presupune ca un cent acolo e o nimica toata, nu? Mda, asa gindim noi, cei de prin Balcani (sa zicem), dar in Germania nu exista casierita sau casier care sa nu-ti numere restul pina la ultimul centut pe tejghea, asa cum n-am vazut client care sa renunte fie si la un singur cent! Si daca totusi o face, aproape sigur nu e neamt-neamt…
Evident, toata introducerea n-a avut drept scop decit fezandarea atentiei pentru situatiunea de pe la noi. Ia ginditi-va si incercati sa va amintiti cind ati primit ultima data rest pina la ultimul banut? Sa zicem: 1 leu si 67 de bani? Adica o bancnota de 1 leu, o moneda de 50 de bani, una de 10, una de 5 si doua de 1 ban?! Va las sa va ginditi, sa va amintiti…
De la denominarea leului in 2005, cind 10.000 de lei au devenit 1 leu, avem si noi un fel de pfennig, anume moneda de 1 ban. Care ban, saracutul, are un pic mai putin de 25% din valoarea centului, dar are, totusi, valoarea lui, nu? Sau mai degraba nu, avind in vedere ca nimeni nu ti-l mai da ca rest, la fel cum nimeni dintre noi nu insista sa-l primeasca… si asta in conditiile in care salariul mediu net de la noi nu depaseste cu mult 1000 de lei noi (apropo, turbez cind ii aud pina si pe politicienii sau jurnalistii tv inca vorbind, dupa sase ani, tot de lei vechi, de miliarde etc…)! Pai, intr-o tara saraca si crizata rau, cu atitia si atitia oameni saraci, oare n-ar trebui sa conteze realmente fiecare banut? Dar n-o face…
Pina duminica trecuta, eu unul n-am primit niciodata fie si un singur ban pe linga banii de rest. Cu toate acestea, in cei 6 ani de la denominare am adunat 47 de monede de 1 ban. Vreo trei sau patru le-am primit de la prieteni („le colectionez", ziceam mai in gluma, mai in serios), restul le-am gasit invariabil pe jos, pe strada, prin magazine! Aplicind alta vorba nemteasca: Was größer ist als eine Laus, das hebt man auf und trägt’s nach Haus! Adicatelea: Ce-i mai mare decit un paduche se ridica de pe jos si acas’ se duce!
Vorba asta n-o stiu nici de la scoala, nici din Germania, ci de la un vecin batrin din copilaria-mi la Apoldu de Sus, Herr Teutsch, care locuia in ultima casa de pe strada Morii, la iesirea spre Apoldu de Jos (moara, unde locuiam noi, fiind penultima adresa). Care dom’ Teutsch, la pensie fiind, mesterea tot timpul la cite ceva si in mod cert nu era singurul care aduna tot ce putea fi folosit intr-un fel sau altul, de la un surub pina la cine stie ce sirmulita – dar asta-i alta poveste, iar cine a trait acele vremuri stie prea bine ca dincolo de spiritul stringator-economicos al sasilor, sa zicem, te mai obligau si vremurile sa nu arunci nimic (nimic din ce putea fi macar potential reutilizat!), respectiv sa aduni de toate cele, pentru ca nu se stia niciodata, nu-i asa, daca nu cumva tocmai sirmulita gasita te va scoate din necaz! Vorba aceea, cite nu se reparau anevoie legate… cu sirma si cu drot?! („drot", pentru cine nu stie, vine din germana, de la Draht, si inseamna tot… sirma.)
Ei bine, duminica trecuta, mai exact in 4 decembrie 2011, a fost o zi istorica, ce mi-a oferit o premiera absoluta: pentru prima data de la existenta noului leu, a leului greu, daca vreti, deci pentru prima oara in sase ani si mai bine, m-am trezit primind de la o casierita dintr-un supermarket din Galata rest fix, pina la ultimul banut: avind de platit 9,73 RON, am dat o bancnota de 10 si am primit rest exact 27 de bani – doua monede de 10, una de 5 si doua de 1 ban!
Deci se poate, nu?
Acum, nu vreau sa insist asupra mentalitatii care sta in spatele valorii fostei marci germane careia destui nemti ii duc dorul (in zilele astea mai mult ca niciodata, avind in vedere criza financiar-economica actuala), dar cu putin efort intelectual si empatie pe masura nostalgiei nemtilor dupa marca germana vom putea lesne intelege ca dificultatile majore ale monedei unice europene, ale euro, n-au cum sa nu aiba legatura cumva si cu lipsa de respect pentru fiecare banut muncit in parte!
Am zis muncit? Apai da, muncit. Dar cum tari precum Grecia au fentat din greu conditiile de aderare la zona euro cu mult prea multa munca lipsa din spatele cifrelor (umflate mai ceva ca pe vremea raportarii productiilor la hectar de pe vremea Odiosului si a Sinistrei sale…), zona euro n-avea cum sa nu intre in degringolada actuala. Nu, nu sustin ca doar grecii (si italienii, si spaniolii, si portughezii etc…) sint de vina (vezi avaritia mult si pe buna dreptate invocata a speculantilor financiari din marile centre bancare de dincoace si de dincolo de Atlantic!), dar e limpede ca orice moneda nedublata de munca reala, orice economie nesustinuta de productivitate pozitiva si respect pentru banul muncit sfirseste prin a intra in deriva – si, in cele din urma, in faliment. Bulgaria a patit-o, Islanda a patit-o. A patit-o si Grecia, doar ca falimentul nu se poate oficializa, ca sa zic asa, pentru ca Grecia, fiind in zona euro, nu mai e de capul ei.
Si Romania? Ei, las’ ca ne-om descurca noi… cumva! Ca doar dracu’ nu-i atit de negru, nu? Si daca e, ce? E de-al nostru, baiat de baiat, destept si smecher deopotriva. Doar nu ne-om apuca taman acum, dupa atit amar de „merge si asa", sa numaram fiecare banut, ce naiba!
Cum? Nemtii? Niste scirtari eterni si fraieri de anvergura europeana! Las’ sa munceasca pina le-o iesi pe nas respectu’ pentru munca si valoarea banului…
