Caută 
3 MIN
Pe cind locuiam la Tubingen, am avut, la un moment dat, o conversatie cit se poate de neobisnuita si, va asigur, cap-coada autentica, atit cit poate fi un dialog notat imediat dupa in carnetel.
Iesisem la o plimbare, iar dupa ce-am traversat veche Gradina Botanica (un parc ultra-central, unde vara oamenii stau la iarba verde fara sa-i goneasca vreun "gardian public"), m-am asezat linga Nonnenhaus (casa calugaritelor, unde pe la sfirsitul anilor 1990 erau un supermarket Edeka, un magazin C&A si multe alte magazine si buticuri) pe o banca, ca sa-mi rulez o tigara.
Nici nu apucasem bine sa purced la treaba cind auzii cum de pe banca vecina cineva ma-ntreaba cit e ceasul. Era un Obdachloser, cum le zic nemtii celor fara adapost, sau un Penner, daca vreti (unul care nu face nimic, un boschetar…).
– Imi pare rau, ii raspunsei, mi-am lasat ceasul acasa (pe atunci chiar mai purtam indeobste un ceas de mina).
– Traiesti, care va sa zica, tot atemporal ca si mine. Apoi imi intinse un pachet de Marlboro, indemnindu-ma sa ma servesc cu o tigara!
– Nein, danke, i-am zis eu, am eu tutunul meu.
– Hai, omule, e mai simplu asa!
Hm, ce era sa fac, cum sa-l fi refuzat pe omul acesta atit de dornic de-a imparti ceva cu cineva, de-a vorbi cu cineva, am dedus eu ulterior. Luai in cele din urma pachetul, scosei o tigareta Marlboro (imi place sa repet marca – pentru ca tigara mi-o oferea totusi un boschetar!), mi-o aprinsei.
– Ce crezi, citi ani are ciinele meu?, auzii apoi ca ma-ntreaba barbatul de vreo 55 de ani (dar poate ca avea mai putini, poate viata in strada-l imbatrinise prematur).
Ma uitai la animalul realmente frumos, un ciine mare, cu o blana neagra lucitoare
– Sapte ani?, incercai sa ghicesc.
– Sapte ani? Asta? O jumatate de an are, doar atit. E un Terra Nova. Ciinii din rasa asta se fac mari cit un bernardin!
M-am simtit cam aiurea. Bine, nu le prea am eu cu rasele de ciini, dar faptul ca nu mi-am dat seama ca aveam in fata un ciine tinar m-a cam descumpanit. Am crescut, totusi, la tara…
– De zece ani traiesc in strada, relua discutia boschetarul fumator de Marlboro si proprietar al unui tinar ciine de rasa. Uita-te la capul meu. Azi noapte am fost batut de-am ramas lat. Si mi-au ciordit si sacul meu de dormit. Dar am deja altul.
Apoi isi scoase cu un gest parca studiat o tigareta din pachet. La rindul meu, ii oferii foc.
– Uita-te la asta. Ciinele asta primeste suficient de mincare. Intii vine el, apoi eu. Am cheltuit deja 1000 de marci pentru el. E la zi cu toate vaccinarile. Incepind cu luna viitoare, va trebui sa platesc 10 marci pe luna impozit pentru ciine. Iar el va primi o placuta de inregistrare de la fisc.
– Nu-i tocmai ieftin cel mai bun prieten al omului, replicai la destainuirile boschetarului.
– Da, asta are nevoie de 12 marci pe zi. Ai habar cit primesc eu? 18! Nu stiu cum fac altii, aia de au doi sau chiar trei ciini!?! Eu cre’ ca aia se pun pe ei in fata, abia apoi urmeaza ciinii.
– Cum se numeste?, intrebai.
– Zeus – ca zeul cel mare al grecilor. A, nu, n-am vrut sa-i spun Bello sau Hasso sau ceva pe acolo. Iar numele asta deja si l-a meritat din plin, mai adauga homelessul vorbaret.
– Da’ ce maninca acolo?
– O castana.
Cind Zeus se uita pentru o clipa in sus, observai ca rontaia un simbure Litchi.
– Apropo, asta primeste in fiecare zi cite-un mar. Asta-i pentru el cum e spalatul pe dinti pentru noi. Hai ca tre’ s-o iau din loc.
– Mersi pentru tigara! Ma ridicai si-i intinsei mina.
– Ei, as, replica el, nici o problema. Eu unul ori dau din toata inima, ori nu dau deloc.
P.S.: Habar n-am daca oamenii fara adapost din tara noastra primesc si ei vreun ajutor social si nu cred ca platesc vreun impozit pentru animalele lor de companie (sper ca nu le dau idei guvernantilor!…). Oricum, e limpede ca si boschetarii o duc in functie de nivelul de trai ai societatii care i-a produs. Asta este.
