Caută 
5 MIN
In tableta de saptamina trecuta am comparat individualismul elaborativ cu sistemul colectivist impus societatii romanesti odata cu instalarea regimului de dupa razboi. Un sistem nivelator, anulind initiativele si constructia sociala, controlind totul prin statul atotputernic si partidul omniprezent, subminind legaturile sociale traditionale. Cu o asemenea mostenire, nu e de mirare ca individualismul nascut dupa acest interval, in spatiul nostru social, nu poate fi productiv si creativ, generind un tip original de capitalism salbatic, inuman, sustinut de retele de tip mafiot.
Efectul individualimului instaurat pe meleaguri mioritice, etichetat in mod fraudulos liberal, a insemnat ruperea relatiilor socio-afective din comunitati, bazate cindva pe loialitate si sprijin, putinul care mai persista in societatea romaneasca si – iar acest lucru este de-a dreptul dezastruos – distrugerea sentimentului colectiv de incredere in comunitate, institutii, persoane publice, profesiuni, personalitati. Toate legaturile sociale care sustin tesatura increderii si cooperarii au fost aruncate in aer, distruse, demonizate, demonetizate. Singurele legaturi puternice au ramas cele la nivelul clanurilor, al gruparilor de interese, organizate pe modelul societatilor secrete, conduse de o singura norma: legea tacerii. Colectivitatea cu rol constructiv, creatoare de valori, standarde si norme de functionare bazate pe incredere a intrat intr-o criza fara iesire. O criza demoralizatoare, mai puternica si mai destructiva chiar decit criza economica. Sa analizam mai de aproape fenomenul.
Criza colectivului (comunitatii, grupului social) nu e un fenomen local, ci se inscrie pe linia evolutiilor social-istorice ale societatii contemporane. Transformarile produse de globalizare s-au soldat cu un atac generalizat asupra valorilor pe care se intemeiaza institutiile si asupra sistemelelor de legaturi sociale, acest atac concertat a afectat structurile intersubiective, legaturile interpersonale, capacitatile de cooperare ale actorilor sociali. Logica performantei si eficacitatii a sectionat schimburile dintre indivizi, atitudinile si comportamentele umane pe care se fondeaza solidaritatea. In conditiile individualismului exacerbat, al situarii sub semnul concurentei si luptei, al sloganului totul este posibil, organizarea sociala conviviala a devenit doar un vis utopic, nu mai poate fi considerata o realitate tangibila. Dintr-o perspectiva antropologica, omul vazut in manifestarile sale institutionale, tehnice si artistice, articulat unei lumi coerente, sub semnul lui "sa convietuim impreuna" devine o raritate, o cantitate statistica neglijabila.
Cu discursul acesta intram in dezacord, se intelege, cu cei care preconizeaza o societate orientata doar spre viitor, ignorind trecutul. Istoria insa nu poate fi stearsa cu buretele, criza de astazi este o realitate social-istorica, un cumul de esecuri si de solutii gresite, o mostenire care apasa pe umerii celor de astazi, chiar daca multi nu sint constienti de aceasta gena. Sociologia clinica sau psihosociologia care practica analiza critica a societatii moderne identifica chiar o "nevroza liberala" sau un "desert al barbarilor", o vocatie a distructivitatii, efect al "hipermodernitatii neoliberale". Desigur, avem a face cu o critica de stinga, specifica Occidentului contestatar, dar cind observi evolutiile si aliantele liberalilor autohtoni, predilectia lor pentru totalismul unificator, esti tentat sa dai mai multa crezare criticismului de stinga, nuantat si reformist, adesea rafinat cultural, decit unificarilor dubioase si aplatizatoare, anesteziind spiritul critic. Iata citeva repere ale acestei critici, pe care le-am gasit la analistii apartinind curentului sociologiei clinice: mitul liberal se fondeaza pe libertatea individului de a se autoconstrui, de a se purta ca un suveran, ca un "mic rege", de a se realiza chiar impotriva interdictiilor (este interzis sa interzici!). Mitul naste insa o "putere perversa" – fuzionala, absorbanta, unificatoare, eliminind opozitiile, anulind criticile – reflex al unei megalomanii distructive. Orgoliul, cupiditatea, invidia, egoismul, risipa (ofensatoare pentru ceilalti) – iata ce poate naste liberalismul lipsit de fundamente culturale, ignorind trecutul. Actorul liberal de astazi, de la noi, daca e si lipsit de complexitate cognitiva, daca e simplist si directiv (il gasim, multiplicat in sute de exemplare, in intreg spectrul nostru politic, peste tot; transgreseaza doctrinele, se remarca adesea grotesc printre cei care se considera de stinga), e animat de modele funeste. E condus de o logica perversa, de tentatia puterii megalomane (un psihosociolog francez: ochii lor goi, indreptati spre nicaieri, transmit acest mesaj), caracterizata prin refuzul limitarii, gustul colectarii de obiecte, tendinta de a-si etala muschii si nu subtilitatea gindirii. Au placerea sadica de a eticheta, incapacitatea de a construi reprezentarea altuia, de a-si imagina ca pot exista indivizi similari sau superiori. Ei poarta in structura lor psihica rudimente ale perversitatii: gustul irepresibil al largirii proprietatii, refuzul legii, indiferenta fata de altii. Cum vi se pare?
Discursul despre perversitatea hipermodernitatii este frecvent la toate tipurile de contestatari ai globalismului unificator. Acum citiva ani am publicat o carte a profesorului Sirota de la Paris despre placerea distructiva, perversa, a realizarilor colective, pe care o incearca adesea individul generic animat doar de tentatia "reusitei" in sine: blamind, distrugind valorile comune. Sub presiunea unor asemenea spirite ofensive, ascunse dupa masca rationalitatii si eficientei, grupurile, colectivele isi asuma adesea traumatismul indus, se supun cognitiv si afectiv, invata limbajul "universalist", lipsit de relief, jargonul tehnicist. In fata acestui tip de "eroism viril", desigur seducator, al transformarii evaluarii – produs al concurentei – in mod de viata, al cinismului pragmatic, discursul alternativ despre rigoare morala si securitate grupala pare palid si inadecvat. In dezacord cu marsul victorios al izbinzii cu orice pret. Cum te poti apara de discursul despre idealul si imperativul modelelor de calitate si despre evaluarea continua, organizind sistemul psihic in structuri ofensive? Efortul pentru inventarea unor mecanisme de aparare in fata agresiunii perverse cere eforturi si consumuri adesea imposibil de recuperat. Provocarile brutale, atacurile dure la stilul de viata obisnuit pot rupe fluxul gindirii autentice – la nivel personal, interpersonal si colectiv -, pot sparge structurile intersubiective, viata psihica institutionala, pot determina inventarea unor comportamente defensive, de evitare. Cu efecte, pe termen lung, adesea ireparabile.
Ce-i de facut? Cum sa redescoperim valorile colective, reperele solidaritatii, liantul comunitatii fondatoare? Poate ca astazi, cind la Iasi, la Academie, se desfasoara sesiunea de comunicari cu titlul "Spiru Haret, ctitorul scolii romanesti", in cadrul careia se vor sustine conferinte despre Spiritul Haretian, reforma Haret si vocatia sa de constructor institutional, putem sa evocam nevoia increderii in modele, in oamenii capabili sa cladeasca, in zidiri de durata. Haret – o idee, o doctrina, un model de solidaritate, o marca a moralitatii! Avem nevoie de o doctrina a increderii – in valori, in institutii, in oameni, in cel de linga tine.
