Crochiu

Madone cu gitul luuung. Pantofi de dama cu picioare luuungi in ei, pantofii. El insusi luuung, dar fara a trebui sa-i ajungi cu prajina la nas. Insa avind orgoliul artei lui picto/scrise. "L-am vazut ieri, in Copou", imi spune Cerasela, cu care  ma intilnesc, intimplator, la o bere. La CUI. Se plimba, asadar, si asta ne bucura. Deambularile, flanarile prin Iasii vechilor zidiri si iubiri sint / erau (?) modul lui de a se mentine in forma, fizica si spirituala. Usi celebre, usi umile. Si personaje celebre, si fiinte umile. Cu ce voluptate (imi) povestea intilnirile lui cu Baba, cu Catargi, cu Craiu, cu Comarnescu, cu Preda, cu Geo Dumitrescu si cu atitia altii! Pare (si este) un cinic, un elitist in dispret fata de vulg – in fapt, fata de vulgar – si totusi, cu ce penel ("ca sideful") a pictat acele usi umile din periferiile Iasului si ale sufletului!

Intr-o vreme, ne intilneam, aproape zilnic, la "Diavolo" (nume predestinat sa dispara, cum s-a si intimplat!). Cara cu el o geanta, ca de doctor veterinar, burdusita, spre nedumerirea mea. Citeodata scotea dinlauntru o sticluta cu o licoare intaritoare, un cockteil, dupa reteta proprie. Dar geanta tot burdusita raminea. "Ce diavolo cari acolo?", l-am intrebat, intr-o zi, intrigat. "Cum, ce?! Mincare pentru ciini!"

 Hranea toti ciinii care aveau favoarea de a-l intilni. Odata, conviviind noi pe terasa de la "Bolta Rece", mi-a luat micii din farfurie si i-a oferit unei cateluse care ne privea, topita de admiratie. M-am invatat minte si, la urmatoarele reuniuni in doi, aveam grija ca, mai intii, sa comand o portie de mici (cruzi!), pentru eventualele patrupede (sa nu uitam, totusi, pisicile aristocrate!). Dar nu acesti ciini, aceste pisici din arealul comunitar erau grija si tinta lui, ci, cum aveam sa aflu, animalutele cu adevarat defavorizate, din zone izolate si aproape inaccesibile. Fie iarna cu zapezi pin-la briu, fie vara de cod galben, la doua-trei zile, dimineata la prima ora sau seara, cit de tirziu, urca sus, la Agronomie. Acolo, o pornea pe niste carari (daca mai erau), deschidea pirtie (daca era nevoie), trecea prin niste porti pravalite, ca sa ajunga, in sfirsit, la o adunatura de ciini parasiti, infometati, insetati si aproape salbaticiti. "La inceput mi-a fost frica – imi povestea -, puteau sa ma sfisie, dar treptat s-au obisnuit cu mine. Ma asteptau! Cum puteam sa le insel asteptarile – si sa nu ma duc?! Fie vremea – si piinea – cit de rea!"

Intr-o vara, calatoream, cu el la volanul masinii, in amontele Prutului, spre Stefanestii copilariei lui Luchian. A tras, mai apoi, citeva tuse (nu ultima) despre uimirile si dezamagirile produse de acele locuri, chiar in aceasta pagina. Ceea ce a omis, din multele si maruntele intimplari ale periplului, a fost faptul ca, de la un moment dat, a calatorit, impreuna cu noi in masina, o musca. Da, o musca reala, nu-i nici o figura de stil. Orice sofer si orice pasager stie ca o musca-n masina este o adevarata pacoste si nu de putine ori s-au produs accidente din cauza acestei zburatoare, pe cit de agasanta, pe atit de microbolanta. In timp ce eu ma strofocam s-o dau pe geam afara sau s-o prind, picto-scriptorul sofa, imperturbabil. Pina cind mi-a zis, cu un zimbet ce-mi anunta o fatalitate: "Las-o! E si ea o fiinta care misuna…" Abia la un popas, dupa zeci de kilometri, am scapat de calatoarea clandestina.    

 Deseori in raspar oral cu confratii de pe Armeana, i-a portretizat, totusi, scriptic, in reala lor dimensiune, etalind mai ales ceea ce-i singularizeaza decit ceea ce-i uniformizeaza, ceea ce-i apropie decit ceea ce-i desparte.

 Am de la el, pe perete, usa celebra de la Vila Sonet.  Inchisa. Cind o deschidem, Val?

 Despre Val Gheorghiu e vorba, desigur.