Cu Lucian Teodorovici, mergind pe catalige

Cu toate ca-l intilnisem in carne si oase, subconstientul meu refuza sa accepte o alta imagine a scriitorului Lucian Dan Teodorovici decit cea pe care i-o "livrasem" inainte de a-l cunoaste.

Pornind de la o fotografie publicata in revista Timpul, multa vreme, nu stiu de ce, am trait cu impresia ca Lucian Dan Teodorovici e un tip inalt, cu gitul lung, cu barbia ascutita si nasul asijderea (in viziunea mea, nasul era confectionat din diverse pasaje decupate din ziar), astfel ca, atunci cind ma gindeam la el, in minte imi rasarea ba silueta lui James Joyce, ba cea a lui Liviu Papuc, pasind prin parc, cu o geanta imensa lipita subsuoara. De fiecare data cind se intimpla sa-l zaresc pe Liviu Papuc desirindu-se pe strada, tresaream, zicind in gindul meu: "Nu cumva e Teodorovici?!". Si tot eu imi raspundeam, cu repros in glas: "Cum sa fie Teodorovici? Teodorovici e cu un sfert de secol mai mic decit Papuc...". Pornind de la textele lui Radu Andriescu, dar si din relatarile poetului Ovidiu Nimigeam, imaginea aceasta s-a impanat cu detalii insolite. N-am cautat sa le ghicesc rostul. N-am verificat nici veridicitatea informatiilor de la care am pornit, construind in mintea mea acest portret care, dupa cum aveam sa constat ceva mai tirziu, nu avea nimic de-a face cu realitatea. Citindu-i romanul publicat in 1999, "Cu putin timp inaintea coboririi extraterestrilor printre noi", dar si cartea de povestiri, "Lumea vazuta printr-o gaura de marimea unei tigari marijuana", din 2000, am inceput sa fiu ingrijorat de soarta sa... Nu stiu de ce, mi l-am imaginat atunci pe scriitor traind undeva la marginea orasului, intr-un conac imens, darapanat, in care se aciuau noaptea tot felul de oameni fara capatii, impingindu-l spre pierzanie... Prin urmare, nu mica mi-a fost mirarea cind l-am intilnit pe holurile Polirom-ului, in calitate de redactor-sef al acestei intitutii... Sprijinit de un perete galben, statea in fata mea un tinar blond (mi-l inchipuiam brunet), cu barbison de culoarea paiului, potrivit de statura, dar bine cladit, care ma privea zimbindu-mi cu o amabilitate neasteptata... In atitudinea sa am deslusit, totusi, si o oarecare stinghereala. La rindul meu, ma simteam si eu stingher... Tinarul Lucian Dan Teodorovici arata cu totul altfel decit in inchipuirea mea. Nici urma de ravagiile boemiei. Scriitorul era, de fapt, un familist convins. (E, printre altele, si tatal unor gemeni nazdravani...) In ceea ce priveste habitatul, locuia intr-o foarte frumoasa vila situata undeva in Tirgusorul Copou, loc frecventat, ce-i drept, de tineri-i confrati... La inceput, conversatia s-a legat destul de greu. Dar, odata bariera depasita, dialogul a curs fara efort... Ne-am simtit bine unul in compania celuilalt. Atunci am aflat ca se nascuse, ca si mine, in nordul Bucovinei si ca bunicii sai stateau la o aruncatura de bat de satul meu natal. Copilaria sa fusese marcata de trenuri, de imaginea granitei si de fabuloasele povesti privind viata de dincolo de mormint... Ne-am propus sa ne intilnim mai des, ca sa ne depanam amintirile... Eram avid sa aflu cit mai multe amanunte legate de copilaria sa. Socoteala de la editura nu s-a potrivit insa cu cea din tirg. Ne-am vazut destul de rar, iar de conversat am conversat mai mult la telefon.

Cu toate ca-l intilnisem in carne si oase, subconstientul meu refuza sa accepte o alta imagine a scriitorului Lucian Dan Teodorovici decit cea pe care i-o "livrasem" inainte de a-l cunoaste. Il vedeam tot lung, tot filiform, tot in chip de Joyce sau de Papuc, navigind cu capu-n nori pe strada... Nu intelegeam de ce ma incapatinam sa-l percep astfel, dar pina la urma, tot scormonind prin bezna in forul meu interior, am dat si de lumina... In fine, ce sa zic!? Cum sa incep?! Zilele acestea, citindu-i "Celelalte povesti de dragoste", aparute recent la Poliron, am dat peste un pasaj care m-a incitat. E vorba acolo de un copil care, fugind din casa pe fereastra, noaptea, se refugiaza la marginea satului, intr-un loc parasit, unde invata arta de-a umbla pe catalige (pe cele mai frumoase catalige din lume, furate de la un vecin): "Cind am ajuns pe dalele din apropierea cantonului, am dat jos de pe catalige camasa veche a bunicului, cea pe care o folosea pentru a infasura coada lopetii cind curata grajdul de gunoi... Am inceput sa ma invirt pe catalige linga cantonul padurarului, iar zgomotul cadentat pe care pasii mei il produceau in contact cu dalele de piatra imi provoaca pina si acum un fel de emotie. Am fost fericit. Si pe masura ce-am inceput sa devin tot mai sigur pe echilibrul meu, mi-a venit sa topai... Si am topait... Niciodata nu mi s-a parut ca vad lumea mai de sus decit atunci, chiar daca era intuneric si lumea pe care o vedeam era spatiul din jurul cantonului acela luminat de luna...". Citind pasajul, am exclamat: "Pai, da, acesta e adevaratul Lucian Dan Teodorovici! Lumea descrisa de el e una somnambula. El contempla realitatea nu doar de sus, cum spune, ci si de jos, aceasta deoarece merge, uneori, in toiul noptii, cu capul in jos si talpile in sus...". Lucian Dan Teodorovici, dupa cum rezulta dintr-un interviu de-al sau, nu e "fascinat de intimplarile in sine" si nici nu e dotat c-un spirit de observatie neobisnuit. Daca-l intrebi, nu stie "in ce culori sint zugraviti peretii casei" in care ii e dat sa locuiasca. Are insa un fel de pasiune de a-si imagina "povestile pe care le ascund oamenii indaratul fruntii lor...". De aceea, el se scufunda adesea in eul lor imaginar, pentru a cauta "spectaculosul ascuns" in magma "evenimentelor banale"... Tot inarmat cu catalige, se cufunda si in adincimea propriului sau eu, pentru a-si contempla gindurile si sentimetele ce roiesc in jurul sau, asemenea unor pestisori colorati in toate nuantele curcubeului... "Eu am intins mina, pentru ca voiam si eu ariciul acela sau ce mama dracului era el. Il voiam mult de tot, mi-am repezit mina spre mina sotiei mele si am luat chestia cu tepi din mina, iar instructorul mi-a facut semn ca nu trebuia sa fac asta, ca ar fi venit, oricum, si rindul meu. Dar intre timp pestii s-au strins spre palma mea, s-au inghesuit acolo, erau o multime... Si eu ma uitam nauc la ei...". Frumos, nu-i asa?!