Caută 
4 MIN
Din cind in cind, citesc, necontenind sa ma minunez, unele carti propagandistice aparute in anii ’50. Se stie bine, pe atunci poporul nu doar ca practica, terorizat, tactica strutului, ci se bucura de toate promisiunile aparatului propagandistic prin reprezentantii lui. De calatorit o facea, fireste, tot prin acesti reprezentanti. Mi-a cazut in mina o carte de calatorii a unuia dintre cei mai inversunati politruci ai acelor ani: Nicolae Moraru. Ea se intituleaza In lumea contrastelor si consemneaza voiajul propagandistului in Brazilia si Argentina, tari care nu adoptasera, spre ghinionul lor, sistemul comunist. Activist cu vechi state de functii, functionar in Ministerul Artelor, autor, alaturi de Aurel Baranga, al unei piese de teatru, Pentru fericirea poporului, si al unui articol de rasunet in epoca, Lupta lui I.L. Caragiale pentru o arta consecvent realista, el se afirma ca unul dintre ideologii literari de seama ai partidului. Prefetele sale la editii cenzurate din Eminescu, in care il considera pe poet un realist socialist fruntas, dar si alte ispravi ticaloase, confirma faptul ca individul este unul dintre zelosii implementarii ideologiei comuniste pe tarim literar. Nu-i bai, ca sfinta nesimtire favorizeaza amnezia, astfel incit in 1972 ipochimenul scoate un volum de nuvele intitulat senin Constiinte curate.
Asa cum era firesc in cazul unui "autodidact" care, gratie competentelor sale multilateral subdezvoltate, a ocupat si catedre universitare, cartea gilgiie la fiecare pagina de limbajul de lemn specific epocii. Nu e vorba despre un stil constiincios insusit, ci de limitele evidente ale unei gindiri ce nu poate functiona pe cont propriu si care nu percepe lumea decit incadrind-o in niste sabloane reductioniste. Cifrele abunda in prezentarea Braziliei si a Argentinei, caci comunistul este obsedat, cum altfel?, de productie, el se afla in neostoita competitie cu "tovarasul plan". In rest, americanii sint "agenti nord-americani", oamenii muncii au luptat mereu, daca nu pentru pace, macar impotriva exploatarii, a imperialismului etc. Textul devine, pe nesimtite, unul agitatoric, singurul domeniu in care, de fapt, Nicolae Moraru se simtea pe teren propriu. Lucrurile stau tare rau acolo pentru omul de rind – nu ca la noi, se subintelege. "Exploatarea nemiloasa" trebuie combatuta cu sirg; si cine sa o faca daca nu vreun erou din rindul celor multi si asupriti, "un simplu croitor" sau, la nevoie, "un preot (musai – n.m.) raspopit"? Uneori entuziasmul agitatoric ii joaca feste vilegiaturistului, retorica il tradeaza si-l pune in ipostaza de a-si administra singur lovituri discursive contondente. Iata o mostra de curata demagogie comunista. Perorind despre aparitia („la orizont", desigur) a imperialismului, autorul se urzica atit de tare, incit, prins in virtejul propriei gargare verbale, se contrazice la tot pasul: "… dupa primul razboi mondial investitiile de capital american cresc asa fel, ca treptat el se impune drept stapinitor necontestat al tarii". Dupa care urmeaza, senin: "Necontestat? Nu. Caci in Brazilia aparea o noua forta, in plina organizare, capabila de a se pune in fruntea luptei organizate pentru independenta tarii. Era clasa muncitoare". Si iata cum lucrurile se limpezesc…
Se limpezesc? Nu. Caci in reportajul lui Nicolae Moraru survin amanunte care astazi amuza, dind seama despre opacitatea gindirii pe care el o slujea. Daca tezismul este sufocant, daca nationalizarea este singura solutie de iesire din impas, iar americanii sint exploatatori nemilosi, nu investitori, palierele in miniatura condimenteaza cartea cu un inegalabil umor involuntar. Atunci cind ar trebui sa se destinda, comunistul se incrunta si acuza, terian in exces, bunurile obiceiuri locale, care au facut de-a lungul timpului faima Americii de Sud. Dintre dansurile argentiniene lipseste, culmea, chiar tangoul, repertoriul fiind unul decent, izvodit de popor s.a.m.d. Dansatoarele braziliene mai despuiate il irita pe cel caruia importanta misiei sale comuniste i-a atrofiat simturile in asa masura incit contemplarea unei femei sumar imbracate il oripileaza, il infurie (Sa fie neputinta? Sau pudibonderia obligatorie? O comunista nu s-ar despuia nici in fata tovarasului de viata. Sau macar ar face-o cu lumina stinsa…). Frumusetea unei dame ce-si afiseaza atuurile i se pare politrucului "tot ce poate fi mai neartistic si, mai totdeauna, pornografic". Se vede treaba, comunismul cam castreaza. Pai cum sa ne mai fie cel scopit simpatic? Ca nici caraghios nu mai reuseste sa ramina, definindu-se ferm ca un imbecil cu virilitatea in mare criza, consumata total, probabil in lupta de clasa.
Cum sa ne mai mire ca el combate pictura nonfigurativa, pe care o considera o emanatie a spiritului burghez, ce tradeaza conditia de baza a artei: sa educe, sa indemne la munca sau la lupta, sa redea suferinta, eroismul clasei muncitoare? Asa cum, bietul de el, o facea, post mortem, gratie lui Nicolae Moraru, Caragiale… Cum sa ne mai nelamureasca faptul ca mincarurile mai emancipate i se par mofturi ale celor bogati, ale exploatatorilor, evident?
Dar cum sa nu ne amuzam cind citim defintia pizzei: "un fel de placinta italiana", care, normal, nu-l incinta?
Si totusi, astfel de oameni decideau totul. E si trist, pe cit e de caraghios…
