Dupa Neoavangarda, cu Lis si Izbasescu

Poetul Gh. Izbasescu s-a izbasit toata noaptea. L-am vazut mai intii stind in pat in capul oaselor. Apoi, tot in pat, pe jumatate infasurat in plapuma, luind pozitia luminare. Globii oculari i se zbateau nefiresc sub pleoapele imense, care ii astupau o mare parte din obraz, cealalta fiind acoperita de buze. Ridicindu-se pe virful picioarelor, poetul cauta sa ajunga cit mai aproape de lustra stinsa, luminata de razele lunii. Buzele sale vinete, umflate ca niste anvelope, mormaiau ceva nedeslusit, in timp ce din gitlej razbatea un horcait lugubru. Mi-am asuptat urechile si m-am rasucit in pat, astupindu-mi fata cu o perna. N-a ajutat la nimic. Sforaitul devenise tot mai persistent. Era ca si cum cineva, undeva (pe cimp?) ar fi pocnit din bici si brusc cerul s-ar fi acoperit de nori inspaimintatori din care ar fi izbucnit tunete si fulgere. A fulgertat mult si bine si a tunat ingrozitor. Dupa care a inceput sa ploua cu picaturi mari ce loveau parchetul ca pe un acoperis spart. Asta, desigur, in inchipuire. Treptat, ploaia s-a transformat in lapovita si lapovita in ninsoare. Crivatul a inceput sa se tinguie, impodobind peretii cu un strat gros de promoroaca. Ma apucasera fiorii. Totusi am incercat din rasputeri sa adorm, insurubindu-mi degetul aratator in cochilia urechii drepte, cea stinga fiind infundata-n perna. Imi tineam ochii inchisi si dintii inclestati, injurindu-l in gind pe prietenul meu, poetul Liviu Ioan Stoiciu, care dormea undeva alaturi, intr-o camera aerisita, impartind "patul cu sine insusi". Organizatorii Festivalului de Neoavangarda insistasera ca si Lis sa ocupe o camera dubla, dar el a preferat, din motive oarecum obscure, una single, plingindu-se de insomnii si spunind ca, "in general, el nu suporta pe nimeni noaptea in preajma sa, deoerece e bintuit de umbre…". As fi vrut sa vad si eu ce fel de umbre il bintuiau pe Lis, drept care am batut in perete, strigind: "Liviu, cumva ai adormit?!". "Nicidecum, mi-a raspuns vocea subtire a poetului, razbatind ca dintr-un difuzor prin peretele vecin…". "Atunci ce faci?". "Am niste crampe la stomac, de-mi vine sa urlu…". "Asa zice intotdeuna cind il apuca inspiratia", raspunse in locul sau, cu o voce de bariton, tovarasul meu de camera… Adaugind: "E un iezuit…". "Iezuit pe dracu", rasuna cu aceeasi claritate vocea lui Lis… "Deja a scris, la dicteu automat, trei sferturi de poem, si acum, in timp ce noi vorbim, se straduieste, invocind spiritele mortilor, sa termine si cealalt sfert", mormai, stind in pozitie lotus, cu pijamalele vilvoi, poetul Izbasescu… "De unde stii?", l-am chestionat. "Cum, de unde", se mira acesta, "odata ce insusi spiritul meu il viziteaza…". "Dar bine, am adaugat, doar tu esti viu, prin urmare, spiritul tau se afla aici, nu in camera vecina…". "Presupui", bolborosi acesta, "dar nu esti sigur, nu-i asa?". "Asa este", am zis. "Vezi", spuse cu repros poetul. "Pai cum sa nu ma indoiesc, daca te vad stind intr-o astfel de pozitie!?". "Dar in ce pozitie stau?", facu acesta nedumerit, continuindu-si sforaitul. "Cum adica in ce pozitie? In pozitia lui Budha… Si, cu toate astea, tragi niste aghioase de darimi peretii…". "Asta asa-i", confirma cu o voce senina Lis. "Cum adica stau in poezitia lui Budha?", murmura usor nedumerit poetul, oprindu-si, pentru citeva clipe, respiratia si horcaind intr-un asemenea hal, incit am crezut ca isi va da dintr-un moment in altul duhul… "Crezi ca asta-i pozitia lui Budha?!". Am aruncat o privire in directia buclucasului meu tovaras de noapte. Gheo Izbasescu statea in aceeasi pozitie, numai ca nu cu capul in sus, ci in jos. Talpile sale mari, nefiresc de albe, aproape ca atingeau tavanul… "Sint bintuit acum de spiritul lui Lis", zise el. "Dar cu spiritul tau ce se intimpla?", am intrebat. "Spiritul meu", raspunse el, slobozind sunete ciudate, ce imitau fornaitul unui cal, "haladuiste acum pe alte meleaguri…". "Dar parca spuneai ca umple camera lui Lis…". "Camera lui Lis e bintuita acum de alte spirite, superioare, ce vin de sus, dar si de jos…". "Intr-adevar", se auzi din nou, razbatind prin tapet, vocea foarte subtire a lui Lis, "inspiratia imi vine de sus, dar exista si forte de jos ce-o anima…". "Si spiritul tau in ce loc se afla?", l-am intrebat pe Izbasescu. "Spiritul meu planeaza in alte sfere", mi-a raspuns, rotindu-si globii oculari in gol. "Incearca sa te concentrezi si sa raspunzi mai clar", l-am sfatuit. Intre timp, poetul abandonase pozitia de Budha intors, stind in pozitie mamut, cu trompa infipta, ca o ventuza, in tavan. Confuz din pricina nesomnului, mi-am turnat din sticla un pahar de vin de culoarea amurgului… "In cinstea ta, Gheorghe!", i-am zis. "Sa-ti torn si tie unul?", l-am intrebat apoi, punind paharul golit pe noptiera. "Nu obisnuiesc sa beau in timpul somnului, si asa am halucinatii", raspunse poetul. Prin peretele despartitor se auzi vocea lui Lis, care recita in transa versurile: "Vine un vuiet mare din viitor, care/ imi provoaca halucinatii cu copii mici cu capete/ taiate… Simt pe spinare ceva asemanator unei sopirle uriase sau unei coame de cal/ zburlite…// Cotropit de putreziciune/ si de alcool/ voi depune marturie ca toate formele de viata nu sint decit simple/ variatii pe aceeasi tema – cauza a propriei alterari…". "Va sa zica asa", murmura poetul somnambul, trecind din pozitia mamut in pozitia fetus, "deci, noi sintem cauza propriei noastre degradari…". "Acesta-i adevarul", zise, dincolo de perete, Lis, invirtind intre degete mosorul cu ata alba. "Atunci, da-mi voie sa ma reproduc si eu", bolborosi poetul, recitind, la rindu-i, cu o voce cavernoasa: "Ma uit la capul meu cum leviteaza prin sufragerie/ ca la coroana lunii/ si carnea mi se umfla/ (urmare a vremurilor care si-au iesit din titini)/ potrivit fluxului si refluxului magnetic/ menit sa dreaga celulele buimace/ din trupul muzei ce trebuie sa nasca/ nu insa inainte de a-mi arata sinii…". "Despre ce sini, despre ce muza vorbesti?", intreba din camera vecina Lis. Si, fara sa astepte un raspuns, recita, cu o voce ca glaspapir: "In casa de sanatate (a mortilor vii, n.n.) in/ care se deznoada toate nodurile si se descuie toate lacatele/ ca sa se desfaca toate inchieturile trupului… / nadusesti tu, femeie, ce satisfaci/ toate poftele acestei lumi/ nesatioase, hamesite, impodobite cu pene de ratoi in dreptul urechii…/ In inconstinta ta minerala…". Vocea lui Lis, venita acum parca dintr-un alt tarim, mai pomeni de "femei-cires inflorite si scuturate" la picoarele noastre, de nu stiu care lampa si nu stiu ce barci, pomeni despre ultima luminare aflata "pe virful dealului", despre nu stiu ce umbra ingrata si despre nu stiu ce toiag cirmuitor, iar la sfirsit propuse: "Cum sufletele noastre, la ora asta, au reusit sa se strecoare prin sita ordinii de sus, haideti sa ne schimbam pina miine intre noi trupurile obosite de odihna…". "N-ar fi rau", am zis, "sa trec macar pentru citeva ore in locul tau si tu in locul meu, ca sa simti pe propria ta piele cum se doarme intr-o camera dubla…". Ascultindu-ma, poetul Izbasescu se opri o clipa din sforait, adoptind aceeasi pozitie budhista. Pauza nu dura, intr-adevar, decit o clipa, dupa care masina de sforait Izbasescu se declansa din nou. Lis tacu, iar eu am inceput sa urlu. Cind furia mi se mai stinse, am auzit citeva ciocanituri in peretele din stinga, unde se odihnea nu Lis, ci criticul Al. Dobrescu, participant si el la Neoavangarda. Dupa ciocanituri, se auzi si vocea calma, chemind lumea la ordine: "Ei, gata, baieti – propuse criticul -, eu zic sa va culcati, lectia de poezie s-a terminat…". Am rasuflat adinc si am adormit…