Enigma servitutii voluntare

Privind in urma, asupra evenimentelor din societatea noastra actuala, pina la ultimele desfasurari, constati ca nu e fara temei explicatia psihosociologiei clinice privind "dorinta de supunere" si "frica de libertate", detectate de Erik Fromm inca din 1942. Aceasta basculare intre doua atitudini aparent ireconciliabile pare sa fie "enigma" celebrei "servituti voluntare", sintagma care framinta filosofii si, mai nou, politologii, inca de atunci de cind a fost lansata de Etienne de La Boétie – om politic, scriitor, poet – in 1574. Discursul despre servitutea voluntara, citit azi, poate fi considerat un manifest chemind la lupta pentru libertate sau un pamflet, amendind atitudinea celor "lasi si lenesi care nu stiu sa indure raul, nici sa cistige binele". De fapt, oamenii nu doresc deloc libertatea, constata dezamagit autorul  acestui mic tratat de filosofie politica, cum este considerata azi aceasta opera, ei o refuza, orbi la indemnul de a-si cistiga binele. "Sarace, mizerabile popoare smintite, natiuni inversunate in propria voastra nenorocire si oarbe la propriul bine!", iata cuvinte deloc magulitoare despre cei ce accepta sa se supuna si nu cauta libertatea. Desigur, scrierea sa e indreptata impotriva tiranilor, dar e si o caracterizare vitriolanta  a celor care nu gasesc deloc amar "veninul servitutii". El descrie un intreg lant al supunerii. Veriga malefica sint "curtezanii", formind o grupare legata prin interese si complicitati, o adevarata "banda"; ei se supun si apoi supun, la rindul lor, pe cei multi, aservindu-i, facindu-i dependenti de beneficiile ce le stapinesc si distribuie, in functie de interesele lor. Un lant al aservirii, o metoda a cistigarii sufletului multimii, a cuceririi celor slabi, a subordonarii constiintelor.

Avem  in aceasta lucrare si un simbure de psihologie sociala,  La Boétie observind ca obisnuinta  si transmisia culturala a atitudinii de supunere sta la temelia imitatiei si injugarii cognitive: oamenii care "se nasc servi" si sint "crescuti astfel", care se supun de buna voie devin "lasi si efeminati", ba chiar isi "pierd vivacitatea…, au inimile degradate si incapabile de ceva maret". Odata ingenuncheate, chiar popoare intregi cad brusc in "uitarea libertatii" si se obisnuiesc cu ascultarea, cu servitutea. La inceput, oamenii au fost supusi prin constringere, invinsi prin forta, dar "cei ce vin dupa ei se supun fara regret si fac bucurosi ceea ce cei dinainte au facut prin constringere". Vor fi fiind citiva care au minti clare si spirite clarvazatoare, care privesc in jur, in trecut si in viitor, care si-au "antrenat judecata proprie" prin studiu si cunoastere. Dar vocea lor nu se aude din cauza celor "hraniti si crescuti in servitute", a "masei abrutizate" sau a celor care "vor sa serveasca pentru a avea bunuri".

In interpretarile de astazi, discutia se deplaseaza indeosebi spre analiza celor ce se supun, spre asertivitate ca iluzie a autonomiei. Pentru a-si conserva identitatea si coeziunea, viata linistita si  bunastarea, comunitatile sint tentate sa  accepte constringeri, se supun, inteleg libertatea ca posibilitate de a-si abandona ideile, atitudinile, convingerile dobindite in timp, prin identificare, in schimbul unor beneficii de moment. Sau adesea din comoditate. Apar astfel comuniuni fuzionale in jurul unor idei livrate comunitatii de tot fel de responsabili, intermediari, propagandisti, vinzatori de idealuri, antrenori, specialisti in crearea unui "spirit de Noi" care  asigura linistea, consensul.

Servitutea corupe, faciliteaza instalarea ideii dominatoare, a programului (programelor) ideologic. Efectul e devastator: se naste individul-masa, se instaureaza dificultatea comunitatii de a gindi la destinul sau si de a initia proiecte, operatiune pe care o cedeaza unui grup dominant. Astfel se incurajeaza indiferenta sau, cum zic psihosociologii, lenea sociala; asa triumfa rationalitatea instrumentala care ucide aspiratia de altceva si inlesneste drumul supunerii la proiecte straine.

Examinind puterea din perspectiva clinica, ca facilitatoare a unor maladii sociale, ca psihopatologie, Eugène Enriquez, analist  social din scoala psihosociologiei clinice, incearca sa gaseasca o explicatie la "scandaloasa" teza a supunerii, semnalata de La Boétie. Cum traduce acest psihosociolog teoria  inaintasului sau? Oamenii nu vor, in general, nici libertatea (care ii obliga la efort si sacrificii), dar nici supunerea explicita (care le rapeste total increderea in sine si demnitatea), ci vor doar sa traiasca in liniste, o viata potolita, fara obligatii majore, fara accidente, domoala si  – daca se poate – imbelsugata. Ideea moderna a consensului scoate capul cu indrazneala din aceasta filozofie a linistii, tihnei, tacerii, pacii sociale. Civilizatia moderna a bunastarii ingroapa deci instinctele protestului sub mantia comunitatii organice, a consensului in jurul identitatii si idealului comun impartasit de toti, ca bunul cel mai de pret lasat de inaintasi. Desigur, nu mai conteaza ca acest trai tihnit, fara riscuri, e mediocru. El e agrementat cu traditii, cutume, mituri si rituri care innobileaza, el satisface dorinta de armonie, constructiile imaginarului reconfortant. O viata agreabila, o convivialitate care regleaza impartirea echitabila a bunurilor, oferind iluzia egalitatii tuturor – ce si-ar putea dori oamenii mai mult? O viata in care cele mai multe repere sa nu se schimbe, chiar cu pretul supunerii la cerintele pe care le formuleaza grupul dominant. Chiar si apropierea de acest ideal e preferabila suferintelor pe care le implica lupta pentru libertati (adesea improbabile), durerile schimbarii. Nu e o adevarata favoare libertatea de a te ocupa in liniste de bunastarea proprie, decit a nazui la idealuri posibile dar nesigure, la lupta pentru  fantasme?

Civilizatia moderna, prin institutia contractului social, codifica totul, intemeiaza legi si reguli, reglementeaza schimbarea, penetreaza comunitatile "prin toti porii", incit statul ajunge sa controleze intreaga viata sociala si culturala. Daca statul e si un stat total, atunci cetateanul nu mai are scapare: solidaritatea, obligatiile fata de ceilalti tovarasi il obliga la supunere fata de vointa generala. Ca aceasta vointa este, de fapt, opera unui grup dominant, asta nu mai priveste cetateanul de rind. Lui i se ofera iluzia ca este liber, i se sadesc sentimente pozitive, i se induce un confort sufletesc care-l anesteziaza; dar dorintele sale ii sint inculcate, altii gindesc de fapt pentru el. El e inglobat intr-o idee pe care o crede a lui, a noastra, a tuturor; i se cere doar sa adere, sa se conformeze, sa participe la unitatea fuzionala a intregului. Ce poate fi mai nobil decit sa faci parte, sa apartii corpului comun? Sedus, manipulat, programat, dar nu oprimat, nu obligat. In definitiv, el a "ales". Nici nu- si da seama ca au gindit si au ales altii pentru el, aparentele au fost satisfacute. Poate rasufla usurat, demnitatea i-a fost salvata.

Ce inseamna insa a gindi? Inseamna a alege dintr-o paleta edusa de oferte pe cea mai sclipicioasa, pe cea mai la indemia? Nu, ci a identifica noi probleme, a refuza oferta ce vine din perceptia imediata, a crea ceva nou, a elabora noi relatii, a te interoga asupra valului comun care-i cuprinde pe toti, a elabora personal noi proiecte sau a face parte din colectivitati vivante care pun realul in chestiune. Dar, mai ales, a reflecta, a te indoi. Poate face asta individul-masa, victima a persuasiunii dirijate, produs al consensului?