Era prostilor

In urma cu cateva zile, am primit de la profesorul Daniel David, de la Cluj (cel care a candidat la functia de rector a universitatii clujene), fotografia unui bust inaugurat nu demult, omagiu adus profesorului Florian Stefanescu-Goanga, marele rector de la Cluj, stalp al democratiei in prestigioasa institutie; motiv pentru care au incercat sa-l asasineze studentii legionari. Drept recompensa pentru verticalitatea lui – ce oameni nastea atunci universitatea! -, noul regim instalat dupa razboi l-a dat afara si apoi l-a trimis si la inchisoare. Cinci ani a stat la Sighet, fara sa fie judecat, de la 69 la 74 ani. Era intemeietorul psihologiei experimentale in Romania. Cand am primit fotografia, mi-am amintit de o discutie cu tanarul profesor David, la Cluj, in biroul sau de la Institutul de Psihologie, institutie fondata, inainte de razboi, de marele rector. Colegul David mi-a aratat atunci, pe birou, cartea lui Vasile Pavelcu, Elogiul prostiei. In fiecare seara, mi-a spus, citesc cateva pagini.

In anul 1947, la inceputurile noului regim, Vasile Pavelcu a publicat in revista ieseana Ethos (IV, nr. 1-2) un text cu titlul de mai sus. Revista era editata, din 1944, de catre un grup de universitari, personalitati ale elitei cultuale si stiintifice din Iasi, avand ca directori pe profesorii Nicolae Bagdasar si Stefan Barsanescu. Intemeiata ca "revista de teorie si cultura", incerca sa impuna, in vremuri de razboi si dupa aceea, un program cultural, dar si etic, sa revigoreze spiritul critic iesean pe linia unor Insemnari iesene si Viata romaneasca. Grupul fondator propunea dezbateri despre rolul valorilor spirituale, incercand sa reintemeieze credinta in civilizatie si modernitate. N-a rezistat decat patru ani, si-a incetat aparitia odata cu numarul in care s-a publicat articolul invocat mai sus. Am dat titlul de mai sus unei antologii din scrierile lui Vasile Pavelcu, pe care mi-a gazduit-o mai de mult editura Polirom.

In situatia de atunci, cand razboiul si ceea ce i-a urmat aruncase in aer sistemul de valori traditionale, grupul de intelectuali ieseni de la Ethos isi propunea o noua abordare a faptelor de cultura si o reabilitare a valorilor morale. Desigur, nu stiau atunci ce vremuri vor veni. Colaboratorii revistei incercau sa sadeasca increderea intr-un "rationalism cu profunde aspiratii etice" si sa ofere "principii calauzitoare in viata" (am citat din articolul-program).

Alaturi de texte intemeietoare, pe linia unor dezbateri despre fundamentele stiintelor ("Ce este psihologia?"), Vasile Pavelcu, care avea vana de eseist, ca si Ralea, a incercat si unele lecturi psihosociologice ale vietii cotidiene: Elogiul barfelii, Elogiul vietii provinciale, Fenomenul intelepciunii, Elogiul prostiei. Ultimul text – parca scris pentru azi – prefata, ce intuitie, epoca ce se deschidea atunci, anuntand dominatia "marginirii intelectuale", a prostului siret si ticalos, fericit in prostia lui, pretuit de cei multi, ca orice personaj fluidic. Prostul are totdeauna "noroc", il gaseste el cumva, se adapteaza, n-are nevoie de calitati personale si nici de straduinte, nici de prevedere, lui ii vine de undeva favoarea ca o compensatie, ca un dar care i se cuvine. Malitios, profesorul gloseaza: "Ni se pare, totusi, ca e o exagerare rautacioasa sustinerea ca numai prostii ajung la locuri de cinste in politica sau ca numai ei sunt favoriti ai femeilor si ai banului". Aceasta parere e doar rodul invidiei celorlalti, mai ales a desteptilor, care ravnesc si ei la aceste bunuri, dar nu stiu calea izbanzii. Desteptul reuseste doar cand comite prostii. Numai ca prostia desteptului, oricat de mare, nu-i da dreptul sa intre in randurile categoriei privilegiate a prostilor. Desteptul poate cadea uneori in pacatul prostiei doar din patima, emotie sau lene, in timp ce autenticul ramane neclintit si permanent in starea lui de gratie. Prost esti pentru toata viata, nu doar te joci.

Prostia, desi pare a fi o functie innascuta, in realitate este de origine sociala. Rationalista, pozitivista, "practicista", societatea de astazi destrama "aureola de prestigiu" a prostiei ca gratie divina. Nu e non-inteligenta, ci un cumul de calitati corelate care dau posesorului valoare, autenticitate. Termenul "prostie" poate capata valoare pozitiva, isi poate schimba intelesul apreciativ. Schimbarea structurii sociale schimba si scara valorilor: eroii de ieri devin azi misei, mizerabilii de ieri ajung persoane respectabile. Revolutiile sociale rastoarna si semnificatiile axiologice ale notiunilor. Schimbarile revolutionare aduc in fata fostii prosti si le confera pozitii de inteligenti (desigur, li se zice altfel azi: descurcareti, adaptabili, "baieti destepti"), pe cand fostii inteligenti e musai sa fie izolati in spitale de nebuni. Scriitorul rus Griboiedov a devenit celebru dupa ce a scris comedia "Prea multa minte strica". Pavelcu desprinde morala acestei piese: "Te-ai nascut destept, sa te pregatesti de suferinta". Desteptul e adesea de neinteles, e perceput ca strain, trebuie sa fie izolat, ostracizat. Pentru "delict de inteligenta". Iar daca cumva geniul ajunge sa fie recunoscut de multimi, inseamna ca el si-a pierdut calitatile, i s-a dus stralucirea. Uneori, desigur, desteptul  abil este prudent, evita sa-si afiseze inteligenta caustica, imbraca haina prostiei. Stie el ca asa e mai bine.

Civilizatia moderna a depreciat prostia ca valoare in sine. Noi traim in mirajul puterii intelectului, pretuim peste poate inteligenta si blamam opusul acestei calitati. Numai ei, prostii, nu sunt atinsi de acest oprobriu, ei isi duc imperturbabili viata lor tihnita si echilibrata. Las’ ca nici nu stiu ca sunt cum sunt. Oricum, ei au sesizat, inaintea tuturor, ca inteligenta este adesea inutila, desigur in anumite contexte sociale. Inteligenta paralizeaza uneori initiativa, poate deveni destructiva, blocheaza elanul, initiativa, curajul; in timp ce prostia acomodanta gaseste adesea calea compromisului, solutia care nu deranjeaza. E clar ca "prostia" (prostimea?!) nu suporta in apropiere inteligenta sclipitoare, cu atat mai putin genialitatea, greu de inteles. Aceste atribute "straine" sunt adesea considerate agresiuni la adresa omului simplu si de aceea, scrie Pavelcu, sunt "urmarite cu inversunare, pedepsite fara crutare". A depasi nivelul mediocritatii generale e o crima, "masele" nu iarta elitelor aroganta gandirii complexe, cultura, lecturile, limbajul  cizelat.

Prostia prezinta avantaje incontestabile. In primul rand e comoda, asigura o viata lina, decenta, fara seisme. Nutrindu-se din conventii si acceptata de cei multi, convine majoritatii. "Aproape toti apologetii prostiei subliniaza fericirea prostului", scrie Pavelcu. Si inca: "Linistea si placiditatea prostului sunt de invidiat". Omul mediocru n-are nelinisti, nu se framanta, nu-l tortureaza intrebarile, e un privilegiat. Nu are constiinta limitelor sale si e fericit. Prostul se considera un "om simplu", cu bun simt; ca si copiii, crede ca totul e usor si posibil. Si chiar reuseste adesea, desigur, la nivelul sau de intelegere. N-are gandire complexa si aceasta  „inzestrare"  il apara de complicatiile vietii. Nu-i  bine?