Caută 
5 MIN
Ce face romanul (neamtul, britanicul, bulgarul) cind are ceva de sarbatorit? Isi aduna prietenii si incinge un bairam. Sau, ca sa-si onoreze prietenii, amicii, cunostintele sau partenerii de afaceri, ii invita la restaurant. Iesirea la restaurant ar trebui sa fie o mica sarbatoare, prilej de socializare, relaxare, depanare de amintiri, schimb de pareri sau informatii s.a.m.d. Sau nu intotdeauna: la noi (mai putin la nemti, britanici, probabil si la bulgari) poti sa te trezesti cu tot felul de surprize. Mai ales vara si mai ales pe terasele iesene.
Zilele trecute am invitat o familie careia ii eram indatorat sa sarbatorim un mic succes biografic la o terasa din apropierea Iasilor. M-am interesat (nu prea intens, ce-i drept) de un loc placut, linistit, unde sa poata zburda si un copil. Am aflat ca dincolo de Bucium ar fi cel putin doua terase. Am ales-o pe a doua, care parea a avea spatiu mai mult, verdeata si liniste. Amenajarea cam amintea de vremurile comuniste, insa, nu-i asa, aceasta nu reprezinta o contraindicatie absoluta pentru petrecerea unor ceasuri tihnite, duminica la prinz, in aer liber. Putina lume, spre deosebire de duminicile de demult. Deh, concurenta multelor localuri deschise in Iasi, plus a televizunilor, poate si a comoditatilor noastre de toate felurile. Am luat loc la una din mesele masive din lemn de la terasa din spatele restaurantului.
Am asteptat zece minute, apoi inca zece, pina la urma m-am dus s-o invit pe tinara chelnerita (care de altfel observase intrarea noastra in local) sa ne onoreze cu prezenta. Meniul era modest, variatii pe tema friptura cu cartofi. Comandam mai intii ciorba de burta, cum se potriveste unui asemenea local rustic. Ciorba de burta, initial soiul de mincare preferat al carutasilor si soferilor, a devenit in vremurile noastre o aproape-delicatesa. Vine intr-un tirziu: portii meschine, in bolisoare. Gustam: nu aduce a nimic. S-a cam facut economie la ingrediente. Incercam sa dregem ciorba cit de cit, cu ce gasim pe masa. Pe fundul bolului, citeva firisoare de burta – rasfiarta. Nu ne suparam, ne-am obisnuit, doar am patit-o de atitea ori cu ciorba de burta, in localuri cu pretentii mai mari. Iti trebuie ceva talent, putina rabdare, poate si un pic de dragoste pentru ceea ce faci – in bucatarie. Nu e cazul.
La felul doi, amicii iau mici, gust si eu, nu sint rai, doar ca gustul de condiment de la supermarket este pregnant. Eu comandasem o ceafa de porc, corecta, alaturi de ceva ciuperci, cam fara noima. Terminam cindva de mincat, urmeaza o lunga asteptare. Nimeni nu trece sa debaraseze masa incarcata cu resturi, sa schimbe scrumiera, nimeni nu ne intreaba daca mai dorim ceva sau daca e cazul sa faca nota de plata. Ca de intrebat de ne-a placut, n-aveam pretentii. Relaxarea noastra initiala s-a dus pe Apa Simbetei, ingaduinta noastra fata de submediocritatea mincarii parea sa se fluidifice in caldura amiezii. Am mers in sala restaurantului, chelnerita era ocupata dupa o perdea, il rugam politicos pe un civil care pare un fel de sef (o fi chiar patronul?) sa ne curme asteptarea prelungita si sa-i transmita chelneritei c-o asteptam cu nerabdare. Fata apare dupa un alt sfert de ora, nici o scuza, nici un regret. Ii transmitem, cit mai puteam sa fim de calmi, la ce ne-am fi asteptat sa faca pina atunci. Ca intr-o tara civilizata. Nici un cuvint de scuza. Platim in sfirsit, plecam fara sa ne bage nimeni in seama.
Scenariul acesta, cu variatii (citeodata mai hard, mai virulente sau mai comice) le-am trait de nenumarate ori (cu siguranta si cei mai multi dintre cititorii ziarului nostru) in restaurantele si mai ales pe terasele iesene – si romanesti, in general. Totusi, parca mai rar in ultima vreme, cind au proliferat restaurante cu clasa si stil. Pe acelea lumea le stie, se merge tintit. Dupa cum celelalte, stiute si ele de catre multi, sint evitate. Necazul apare cind te duci, pur si simplu, in necunoscut, crezind ca totusi ai norocul firescului: sa petreci citeva clipe placute (pe banii tai!), sa maninci bine, sa pleci multumit.
Mult timp nu am inteles ce se intimpla. Nu vor patronii de restaurante sa aiba musterii? Nu vor chelnerii sa cistige un bacsis binemeritat, cit mai consistent? Nu vor bucatarii sa fie apreciati? In toata lumea civilizata este asa – iar cei mai multi romani au avut contact, cel putin in ultimul deceniu, cu lumea civilizata. Un prieten caruia i-am povestit mica noastra dezamagire duminicala m-a linistit. Dragule, patronii de genul asta sint oameni cu bani multi (nu intreba cum i-au facut), multi dintre ei fosti politicieni, cu neveste in top prin structurile administrative. Banii si-i plaseaza, printre altele, in restaurante. N-au nici o idee despre conducerea unui restaurant, despre servire, despre bucatarie. De multe ori, le lipseste chiar si bunul simt. Angajeaza fatuce si baieti pe bani putini, cit mai putini. De invatat, dincolo de citeva rudimente (expirate) de comert si servicii, angajatii nu prea au ce invata de la patron. Iar un sef de sala care sa preia managementul unui asemenea local li se pare prea scump si, de regula, inutil. Un bucatar acceptabil, la fel.
Dincolo de lipsa de noima a acestor patroni de restaurante, mi se pare alarmanta carenta de bun-simt a angajatilor. Bunul-simt se invata acasa, in primii sapte ani, se mai afla apoi cite ceva pe aceasta tema la scoala (sau nu?). Greu de inteles cum acesti chelneri nu au nici macar o idee asupra motivului pentru care se afla acolo si ce este de facut cu clientii, in beneficiul tuturor. Lucruri banale, rezumabile in doua pagini, care nu intra inca in firescul realitatii romanesti. Si care ne costa: in ceea ce priveste calitatea vietii (pe care incet-incet incepem s-o constientizam), dar si in legatura cu imaginea noastra in lume. Ma surprind tresarind numai la gindul ca, la fel de bine, puteam sa esuez in acel local – sau intr-unul din atitea asemanatoare – cu prieteni straini, oricit de ingaduitori. Nu vad decit o singura solutie la impasul multor circiumi romanesti: preluarea lor ca afacere de familie de catre oameni pasionati, scolarizati si umblati prin lume. Probabil ca cei mai multi din aceasta categorie se afla inca in strainatate, huzurind (cum trebuie) la patron. Ii astept(am).
