Institutia colocatarilor

Anii 1946-47, desi tensionati (incepusera represiunile), au fost ultimii in care au mai aparut sau au incercat sa publice tineri scriitori care apelau la noi modalitati de exprimare, in care se putea scrie ignorind contextul social. Doar de citiva ani a fost descoperit, la Iasi, unul dintre debutantii de atunci, uitat, izolat si ascuns dupa un post de inginer mai bine de patruzeci de ani: vecinul meu, poetul Mircea Popovici. In aceeasi perioada a debutat, daca se poate spune asa, o tinara scriitoare, Tatiana Slama, cistigatoarea unui concurs national de nuvele initiat de revista Provincia (Turnu Severin), din juriu facind parte, printre altii, Victor Papilian si Al. Dima. De mentionat ca nuvela In vinerea mare a primit premiul pentru "cea mai buna nuvela", ex-aequo, cu Capul de zimbru, de Vasile Voiculescu. Revista in care s-a publicat nuvela (nr. 45/1947), cu comentarii de Victor Papilian, a fost insa suspendata, iar acesta a fost, nu dupa mult timp, arestat.  Incercarile autoarei de a o mai publica apoi au esuat, toate.  A incercat alta cale – a dat-o Ruxandrei Otetelesteanu, scriitoare de succes atunci, care a recomandat-o la  Revista Fundatiilor Regale, dar Al. Rosetti, auzind ca a mai fost publicata, desi numarul nu s-a difuzat, a scos-o din pagini. Nici o incercare, mai tirziu, nu a avut succes, desi autoarea era de acum un nume cunoscut in stiinta, ajunsese profesoara de psiholingvistica Tatiana Slama Cazacu. Era cunoscuta, mai ales peste hotare, publicase citeva carti importante, toate traduse in mai multe limbi, frecventa spatii academice inalte, era in bune relatii cu Al. Rossetti, Serban Cioculescu, Mihai Ralea, caruia ii fusese asistenta, Demostene Botez. Aceeasi soarta au avut si alte nuvele scrise in acea perioada de inspiratie, fiecare a avut parte de "aventuri" asemanatoare, desi unele au fost publicate, cu dificultate, dar fara mari ecouri. Cele mai multe au stat insa prin redactii, au facut stagii de sertar, prilej pentru autor sa le mai stilizeze, sa le corecteze, regindeasca, rescrie. Profesoara Tatiana Slama Cazacu era, de acum, un nume recunoscut, initiase si domina seniorial un domeniu nou de cercetare, psiholingvistica, incit niste incercari din tinerete de a deveni scriitoare nu mai impresionau pe nimeni. Citi oameni de stiinta n-au dorit sa devina scriitori?

Dar cistigatoarea premiului din 1947 nu a renuntat niciodata. A scris mereu, a reluat si adincit, a cautat teme si stil; dar era mereu pusa in umbra de prestigiul profesoarei binecunoscute. Dupa 1990 a revenit la beletristica, a scris si publicat carti de amintiri, reconstituind viata in vechiul Bucuresti, a restabilit memoria casei in care si-a petrecut copilaria si tineretea, a incercat si roman de aventuri, teatru. Dar cu putin succes; uneori era tratata cu ironie de tineri critici care tocmai scoteau capul in lume si cautau victime. Au gasit – prozatoarea era vulnerabila, ranile o dureau adinc, desi nu ai fi zis, stiind cum se batea pentru prestigiul disciplinei pe care o reprezenta si pentru a fi respectata. In sfirsit, in 2002, reuseste sa publice nuvelele la Polirom: 8 patimi. Nuvele "de sertar". Ceea ce m-a  impresionat a fost "dosarul" final al acestor proze, al fiecareia in parte si al intregului volum: cind a fost scrisa fiecare bucata si in ce imprejurari, de cite ori a incercat sa o publice si cine a blocat-o, evidenta tuturor refacerilor si rescrierilor. Intr-un cuvint, contextul dramatic al nasterii fiecareia din cele opt nuvele, drumul plin de piedici al existentei lor. Avem aici a noua "proza", o analiza a textului literar in dependenta de contextul psihosocial, de imprejurarile sociale-politice mai largi si de particularitatile contextului situational, grupal. Cea care s-a facut cunoscuta prin cartea Limbaj si context (1959) sau, mult mai tirziu, Psiholingvistica, o stiinta a comunicarii (1999), prin metoda sa de analiza contextual-dinamica a textului literar (vezi cartea sa Stratageme comunicationale si manipularea, Polirom, 1999) ne ofera un esantion, punindu-si sub microscop propria aventura contextuala, radiografiind contexte mai vechi si mai noi. De pilda, odiseea cautarii numarului din revista Provincia din 1947 si a revistei Jurnalul de dimineata, din 1947, in care Perpecissius lauda nuvela: pe la biblioteci, inclusiv la cea a Academiei, la Biblioteca Nationala, unde ar trebui sa se gaseasca, la "fondul legal", toate colectiile de ziare si reviste. Prilej sa realizeze un tablou tragic al dezordinii in care se gaseste astazi fondul national de carte si de reviste, risipit prin magazii insalubre, adesea neinregistrat, un patrimoniu in adinca suferinta.

Psihosociologia moderna acorda un spatiu special studierii contextului social-politic, institutional, psihologic. Acesta furnizeaza indivizilor cadre de referinta, imagini de marca, modele comportamentale si practici cotidiene, asigurind socializarea si integrarea sociala. Oamenii si grupurile umane se formeaza dupa mediul cultural frecventat si practicile comportamentale in care s-au dezvoltat. Limba, riturile si culturile, traditiile, vestimentatia, habitatul, tipurile de relatii interpersonale formeaza, impreuna, un cadru social-cultural specific, prelucrat si incorporat de membrii unei comunitati. Ansamblu de circumstante, contextul da sens si valoare  faptelor, ambiantei, mediului, situatiilor. Are putere, forta, tarie, capacitate de a influenta existentele; are autoritate, domina, exercita presiune, pune in functiune limitari; actioneaza ca o institutie care stabileste norme, fabrica constringeri, ingradeste, stabileste o normalitate proprie.

Am invitat mai multi colegi, pe la mijlocul deceniului trecut, sa contribuie la un volum despre viata cotidiana in epoca de care tocmai ne despartisem. Doamna profesoara mi-a trimis un text savuros, o reconstituire, cu uneltele psihosociologului si scriitorului, a "institutiei colocatarilor"; un studiu de caz al vietii familiei sale (sotul, cunoscutul lingvist, mama, alte rude), alaturi de familii "repartizate" in "spatiul excedentar" din casa lor. Riguroasa, ne informeaza ca despre aceasta institutie  aflase in anii razboiului, din filmul Ninocica, o comedie in care Greta Garbo, comisar sovietic, trimisa in misiune la Paris, sub supravegherea fratilor Marx, deviaza, se dedulceste la viata burgheza. Dar prilej sa vada o scena din viata sa anterioara, in raiul sovietic, in care Ninocica iese din camera sa trecind prin baie, prin bucatarie si prin camera colocatarilor, pe care ii putea surprinde in cele mai intime scene de familie. Oroare, hohote de ris, dar nici o clipa nu se gindea atunci ca in curind va traversa experiente asemanatoare. In casa construita de bunicul sau se perinda mai multe familii, timp de trei decenii, care restring spatiul reactionarilor, dar ii si "vegheaza". Familia de "ingineri pe puncte" se simtea bine in spatiul devenit acum al lor. Nimic nu mai putea fi insa ca inainte: sarbatorile, serile de vizite, ascultatul posturilor straine – totul trebuia suspendat sau schimbat. Scene tragi-comice, context dramatic, analiza pe potriva. Aflata cindva la o conferinta in Vest, explica unor colegi care o invitasera la ei, intr-o casa confortabila, viata sa din Bucuresti, impreuna cu colocatarii. Acestia nu inteleg situatia, nu au aparat de decodat asemenea context. Si o intreaba, candizi, de ce nu protesteaza la autoritati? Am avut si eu o asemenea experienta, aflat in vizita in casa cu trei nivele, la Paris, a unui coleg cu optiuni de stinga. I-am explicat ca au mult spatiu "excedentar", ca trei persoane, cum sint ei, se pot retrage la un etaj, oferind restul altora in dificultati. Ma priveau jenati, cred ca si-au zis ca sint un provocator. Le-am povestit atunci despre analiza contextuala intreprinsa de doamna Slama pe cazul propriu si despre amprentele contextului asupra oamenilor.

Mi-am amintit de posibilitatile analizei dinamic-contextuale acum o saptamina, cind am aflat ca Tatiana Slama Cazacu a parasit, in plina putere creatoare, lumea aceasta, contextul tranzitiei, pe care l-a  analizat cu stiinta sa.