Caută 
4 MIN
Ce face dulaul in lant cind vede ciolanul? Normal, se repede sa-l insface. Si daca nu-l ajunge, trage cit poate. Nu-si face socoteli, nu sta sa reflecteze la vanitatea efortului sau: trage de se sufoca. In cele din urma, fie capata ce isi doreste cu atita ardoare (lucru deloc garantat in vremuri de austeritate), fie se resemneaza. Sint, desigur, posibile cazurile cind plesneste lantul sau se rupe centura din jurul gitului ori, cum am vazut o data, se urneste cusca din loc si o ia, hei-rup, dupa patruped. Dar astea sint variantele de hazard, pe care nici caninele nu mizeaza.
Ce vreau sa spun? Ca si noi, oamenii, ne comportam, de regula, la fel, fortind mina imposibilului pina cedeaza Pronia ori, mult mai frecvent, pina o lasam noi insine balta. Asta fiindca si noua ni se intimpla adesea exact ca fratilor nostri mai mici: sa ne vedem visul cu ochii (si chiar sa ne lasam devastati olfactiv!), dar sa nu putem pune mina pe suprafetele sale. Esti la un pas de ideal, il poti contempla in detalii, te corupe pe bune "realismul" lor. Si fireste ca te izbesti din toate puterile sa suprimi si micul interval care te mai desparte de obiectul asiduitatilor tale.
Cam asa i s-a intimplat – sau i se mai intimpla – comunitatii de la Ungheni. Inca acum vreo douazeci de ani lumea de aici visa sa-si traga pod rutier peste Prut. Pe la Sculeni, trebuie sa strabati, pe un drum cariat de gropi si impanat cu serpentine, tocmai treizeci de kilometri. Vara se lasa cu naduf, iarna cu ger. In plus, niciodata nu stii cind iti taie calea o rata, un minz ori vreun musteriu in deriva, tatonind de la circiuma ("bar", cu termenul locului) catre casa.
Sigur ca in pasajele continind asa-zisa argumentare a problemei, pasaje din cuprinsul, probabil, unor mai mult decit suficiente demersuri pe la puternicii zilei, de aici si de dincolo, inconvenientele astea nu vor fi fost invocate. Dar le-am putea ghici sub claia de considerente democratice, deontologice, istorice, de drept international s.a.m.d.: intotdeauna sub vorbe mari se ascund interese practice, laice. Cu atit mai mult cu cit, precum refera analele (si precum, de altfel, se mai poate observa cu ochiul liber, vestigiul in cauza pastrindu-se nu departe de actualul pod feroviar), un pod de pietoni – si de carute – a functionat aici, in vremurile trecute.
Nu vreau sa discut acum inaltele ratiuni de stat sau geopolitice care au zadarnicit transpunerea unui vis justificat macar economic, daca nu istoric si deci strict uman. Se gaseste mereu cite un argument "imperios" care sa ulcereze viata unor oameni. Si argumentul, la rindu-i, pare a se sprijini pe dovezi tot una si una, imparabile si irefutabile, vorba fostului meu profesor de estetica… Interesul acestor rinduri este altul: de ordinul psihologiei sociale. Douazeci de ani si mai bine, raportati la durata unei vieti de om, sint un termen de considerat: nu te poti lipsi, una-doua, de tocmai doua decenii. Prin urmare, daca, la un moment dat, cineva decide sa puna capat unei expectative atit de lungi, daca gaseste insusi, in sine, neajutat decit de forta propriei deziluzii, ratiunea de a renunta, faptul trebuie obligatoriu consemnat. Sint rarisime cazurile cind intelegem ca zidul nu poate fi spart cu fruntea, oricit ar fi ea de tare…
Povestea, de fapt, e simpla si incepe cu domnul Constantin Simirad, pe cind mai era primar de Iasi si care, intr-un acces elocutoriu, i-a lasat pe cei de la Ungheni sa inteleaga cum ca, na, nu mai e mult pina departe; continua cu Lucian Flaiser care, cum scrie o foaie locala de la noi, "declara cu trei ani in urma ca sint facuti deja primii pasi in acest sens"; si sfirseste cu dusul rece administrat recent – si din plin fief UE – de vicepresedintele Consiliului Judetean Constantin Adascalitei: "Acest tip de proiecte trebuie dus pina la nivelul ministerelor de resort…". Reactia alor nostri? Decelabila intr-un titlu de stire cu neputinta de imaginat in era podurilor de flori, cind tot ce venea din partea cealalta le parea unora buche de evanghelie: "Constructia unui pot rutier peste Prut la Ungheni, deocamdata doar in vise"…
Ca tot se dau acu’ bani pentru tot felul de simandicoase (si, de regula, absolut ineficiente) proiecte transfrontaliere, de ce n-ar fi posibila finantarea unei subtiri brosuri despre cresterea si descresterea unei iluzii locale? Sau despre felul in care promisiunile patriotice se transforma cu timpul in refuz aferat, apretat diplomatic: tema si unghiul de abordare, tonul si aria admisibila a contextului se vor coordona, bineinteles, cu finantatorul…
