Legenda Ioanid

Nu-mi amintesc cum l-am cunoscut pe Ioanid Romanescu. Oricum, legenda lui circula inaintea poeziei sale. Se zvonea ca haladuieste noaptea prin tirg, cintind la trompeta. Mai era si legenda Vaporului, o camera cu cinci pereti, unde se intilnea boema studenteasca a vremii: George Balaita, Stelian Baboi, Constantin Liviu Rusu, Cristian Simionescu, Virgil Cutitaru, Ioanid, desigur. Lui Ioanid, iubitele ii deveneau sotii, sotiile ii deveneau iubite. La Bacau, in redactia "Ateneului", unde lucra prin anii ’65-’70, mi-a prezentat-o pe prima lui sotie. Apoi, la Iasi, peste vreo zece ani, mi-a prezentat-o pe a doua, iar peste alti zece ani – pe a treia. Cu ultimele doua a convietuit pasnic si impartial. Inclusiv ele inde ele.

Ne-au apropiat pasiunile comune: poezia, sahul, poate si predispozitia boemiei. Dupa experienta bacauana – nu prea fericita – a revenit la Iasi. Ii placea sa spuna ca a fost angajat femeie de serviciu la Casa de Creatie. In realitate, era metodist muzical. Faptul ca Ioanid cinta la trompeta era mai mult legenda, decit adevar. Cind implinea 50 de ani, am convenit sa-i iau un interviu, pentru revista "Cronica". M-a primit la el acasa, unde fusesem de nenumarate ori, la niste agape sahistice prelungite. Ei bine, in acea zi, cind a deschis usa, am ramas bujbe: Ioanid, pus la costum, camasa alba si cravata, parea intolit pentru a merge la un spectacol, nu spre a se intilni cu mine. "Pleci undeva?" l-am intrebat. "Nu, Nicolasa, m-am pregatit pentru intilnirea cu tine. Pentru interviu, batrine! Pai ce! Doar nu sintem mereu hahalere, batrine, trebuie sa ne respectam, mai ales cind vorbim de poezie". Pina a trece la interviu, mi-a aratat mai intii colectia de undite – o adevarata comoara: avea undite din Germania, din Japonia…, buna parte din drepturile lui de autor se dusese pe acest mic arsenal. Pleca la pescuit pe la doua noaptea, cu un tren de Hirlau (pescarii il stiu). Uneori lipsea doua-trei zile, spre nelinistea noastra. Apoi doar ce ne suna: "Hai, veniti!" Cind intram, pestele era gata prajit, mamaliga aburea. Era marea lui placere, sa fie inconjurat de prieteni, in pasajele dintre doua singuratati.

Apoi mi-a etalat colectia de trompete. Parca scotea niste mumii antice, aurite, dintr-un sarcofag. "Uite, ne-am intilnit de atitea ori si nu ti-am cintat niciodata. Vrei sa-ti cint ceva?", m-a intrebat. "La ora asta, Ioanid?! Ce-or sa zica vecinii din bloc?". "Sint obisnuiti, Nicolasa…". Ma asteptam sa-mi cinte, bineinteles, Linistea, care era in voga si cu care, cu ani in urma, tulbura… linistea orasului. Dar m-a anuntat, solemn: "Am sa cint trei piese originale, din volumul Printul, dedicat lui Eminescu: Floare albastra, Hyperion, Intimpinarea in Walhalla". Cinta cu ochii inchisi, ca un magician al trompetei, dar din cind in cind se oprea sa-si traga sufletul. Parca nu mai avea aer. Momentul era, deopotriva, sublim si, cumva, alarmant. A incheiat cu arhicunoscuta Il silenzio  si s-a scuzat ca nu e la inaltimea lui Nini Rosso. Va asigur ca suna crunt. Dar ce conta? Imi cinta Ioanid Romanescu!

Pe urma, la fel de solemn, a pus pe masa doua dosare masive – cred ca erau citeva mii de pagini – cu partituri, versuri si calcule matematice, unele finalizate, altele doar bruioane. "Este viitorul volum Printul, inchinat lui Eminescu, la care lucrez de peste zece ani. Partiturile le dau mereu la verificare si corectare unor muzicieni de elita, ecuatiile le confrunt cu matematicienii. Cred c-am descoperit cvadratura cercului".

Avea momente cind spunea enormitati fara sa clipeasca. Pe la mijlocul anilor ’80 se cam saturase de "slujba la imparatie" (era redactor la "Convorbiri literare") si nu stia cum sa scape de aceasta crunta corvoada (programul – 4-5 ore pe zi!). Asa incit a facut pe nebunul, la propriu, nu la figurat, pina cind a fost pensionat medical. Fiind un nocturn, a obtinut ceea ce-si dorea: sa aiba diminetile libere, pentru a se putea odihni, dupa noptile literalmente albe, de la masa de lucru.

Ultima data am fost impreuna in decembrie 1995, la Sinaia, la un turneu de sah, al scriitorilor, organizat de un alt ludic mintuit, Laurentiu Ulici. Desi isi stia (sau isi banuia) verdictul, Ioanid s-a comportat, parca ostentativ, ca un om sanatos, viguros, neratind nici o runda sahista si rareori cite o "prelungirre" nocturna. Ca sa ne stimuleze, Ulici a lansat ideea alcatuirii unei echipe nationale a scriitorilor-sahisti – alcatuita din 6 titulari si doua rezerve – care urma sa sustina meciuri cu Franta, cu Rusia, cu Ungaria… Disputa cu Ioanid am tot aminat-o, de comun acord, pina in ultima runda: eram amindoi, la egalitate de puncte, pe locul 8. Cine cistiga, intra in echipa "nationala". Scorul general intre noi doi era in favoarea lui Ioanid (indeplinise cindva, in tinerete, o norma de candidat de maestru), dar tocmai acum il adusesem intr-o pozitie de mat, aproape imparabil. Apoi, spre stupoarea asistentei, am inceput sa fac gafa dupa gafa, pina am pierdut partida.

Fara indoiala ca lui Ioanid ii placeau ceremoniile, solemnitatile, poate pentru ca poezia lui a fost mereu in raspar, "de-a hoarta". Il vad si acum la festivitatea de premiere, imbracat la fel de solemn ca atunci cind ma primise pentru interviu, vorbind despre frumusetea sahului…

Peste trei luni a murit.

Ceea ce ma surprinde, la 15 ani de la moartea lui Ioanid Romanescu, este faptul ca poezia/personalitatea lui este ignorata chiar si de cei pe care, in perioada "Convorbirilor…",  i-a sustinut fervent sa publice, sa-si forjeze un nume. Prea putini stiu ce poet extraordinar se ascunde in cartile semnate: Ioanid Romanescu. Pentru a afla, nu exista decit o cale: de a le citi.