Mincarea organica

Toata lumea vorbeste astazi, in presa, pe strada, in institutii, despre dezastrul chimic din mincarea pe care ne-o ofera, lucitor si pompos, concernurile alimentare. In plus, toata lumea acuza, pe buna dreptate, gustul ingrozitor pe care il au produsele – vegetale ori carnivore, fara deosebire – de pe rafturile giganticelor magazine. Era cumva de asteptat sa se intimple asa, in contextul invaziei marilor supermarket-uri internationale pe piata autohtona si intrarii treptate a consumatorului roman in tiparul mental al societatii industrializate.

Personal, am avut sansa sa fiu oarecum cu un pas in fata unei bune parti a compatriotilor mei, apropo de dezbaterile pe tema in cauza, traind, la un moment dat, in prima jumatate a anilor nouazeci, pentru mai mult timp, in Statele Unite. Spun „oarecum", intrucit, in 1993, habar n-aveam de importanta a ceea ce americanii numesc organic food („mincare organica", adica naturala, fara chimicale, cum ar veni) si de bombele biologice ascunse in rafturile, altfel frumos colorate, ale supermarket-urilor. Ca sa fiu sincer, la intrarea (pentru intiia data) intr-un hypermarket texan (notiunea unei asemenea „alimentare" imi era de fapt complet straina, la nivelul acelui an inca „post-ceausist", eu intelegind prin „magazin" Unicul sau Centralul din Iasi, unde, cu numai putina vreme inainte, singurele produse disponibile ramineau „compotul de visine" si „vinul de masa"), am avut o senzatie de vertij. Nu-mi venea sa cred ca poate exista atita mincare (splendid ambalata!) intr-un singur loc si tentatia initiala, imi amintesc exact, fusese de a cumpara cit mai mult si de a congela acasa, pentru a preveni o eventuala criza ulterioara.

Fascinatia nu a durat insa prea mult. Am descoperit rapid ca mincarea avea un gust oribil ori, in sfirsit, total diferit de gustul produselor similare, consumate de noi, pe atunci, in Romania. Si ma refer la lucrurile de baza, piine, cartofi, oua, rosii, castraveti, pui etc., nu la cine stie ce exotisme sofisticate. In plus, prin supermarket, la tot pasul, cind intindeai mina dupa o sticla ori vreo cutie mai rasarita, dadeai peste un avertisment necrutator, care-ti taia tot cheful de viata (legislatia protectionista era, inca de la sfirsitul anilor optzeci, foarte dezvoltata in SUA!): „Daca veti consuma aceste oua, trebuie sa stiti ca gainile de provenienta au fost hranite cu hormoni si antibiotice si nu au crescut la sol."; „Daca planuiti sa consumati acest punch, trebuie sa stiti ca el contine doar 10% concentrat natural de fructe, restul componentilor fiind derivati sintetic. Anumite studii demonstreaza ca unii componenti sintetici au cauzat ori pot cauza cancerul."; „Daca ati hotarit sa cumparati acesti cartofi, e important sa aveti in vedere faptul ca provin din terenuri agricole tratate cu formule de insecticid care, in unele situatii, au provocat leucemii." S.a.m.d.

Benignele observatii de avertizare, de pe pachetele cu tigari, pareau niste sfaturi amical-batrinesti pe linga aceste veritabile anunturi fatidice. Tot raul a fost, pina la urma, spre bine, deoarece, inspaimintat teribil, am inceput sa caut alternative, una dintre ele fiind – la sfatul prietenilor americani – magazinele (mici si cochete) de „mincare organica". Aici produsele erau, cel putin prezumtiv, in totalitate „naturale", riscul de a descoperi un carcinom in pipota curcanului, o paloare leucemica pe coaja cartofului sau un galbenus lovit de SIDA in oul de gaina devenind, semnificativ, mai reduse. Mincam acum fara chimicale, dar o problema continua sa ramina insolvabila, determinindu-ma, in timp, sa pierd o multime de kilograme (nu ca as regreta neaparat, retrospectiv privind astazi lucrurile!): gustul. „Mincarea organica" avea parca un gust si mai straniu decit, cum sa-i zic, „mincarea… anorganica". „Iasca fara pic de savoare!" (cum striga, se banuieste, Henric al VIII-lea ori de cite ori claponii fripti nu erau condimentati dupa gustul sau), imi venea (si mie) sa urlu dupa ce ciuguleam, fara apetit, din „orezul nedecorticat", „zaharul brun" sau „fasolea mexicana". Pretind ca stiu numeroase lucruri despre America si americani, dar, macar in privinta unuia, sint si in prezent scufundat in enigma. Cum se face ca Statele Unite au, statistic vorbind, procentul cel mai mare de populatie obeza de pe mapamond? Sincer sa fiu, constatarea mi-a sunat intotdeauna paradoxal.

Revenind in Romania, am dezvoltat un reflex, precum cateii lui Pavlov, – acela de a hrani americani. Practic, nu exista yankeu care sa fi trecut prin Universitatea ieseana (haideti, sa nu exagerez – pe la Facultatea de Litere, sa zicem!), in ultimii cincisprezece ani, caruia eu si sotia mea sa nu-i fi gatit macar o data. Mincare „organica", „anorganica", nu mai conteaza, din moment ce vorbim despre mincare cu gust. Revelatiile au fost mereu pe masura eforturilor. Am vazut, cu aceste ocazii, vorba cliseului, „si americani fericiti". I-am observat descoperind salata de vinete cu icnete irepresibile, de dulai hamesiti, i-am studiat muscind din patlagelele murate cu priviri ingrijorate, de fugari ce maninca, terifiati, pe la colturi, i-am prins adunind resturile arse ale mititeilor de pe gratarele incinse si bagindu-le in gura cu iuteala sutilor dimboviteni, i-am privit stergind zeama de ciorba de pe fundul farfuriei cu coaja de piine si miriind a extaz, i-am ascultat rontaind preocupati oase de pui mai ceva ca Rita, maidaneza blocului, pe care o hranesc in fiece dimineata, i-am contemplat infulecind, fara mila, mamaliga fierbinte si casul framintat ori slana cu ceapa rosie, i-am perceput (in intervalul unor sutimi de secunda) insfacind hamsiile prajite din virfurile scobitorilor, cu limbi supersonice, de dragoni mitologici, i-am asistat in stradania lor pantagruelica de a termina un somn intreg cu usturoi si le-am dat pastile de usurare a digestiei dupa ce sesizam ca demonul prostratiei este pe punctul de a pune laba pe ei.

Dintre toate ospetele cu americani insa, doua mi s-au intiparit cu claritate in memorie, datorita unor episoade pentru care nu eram aproape deloc pregatit. In primul, o fetita frumusica, delicata, firava chiar, de vreo cinci anisori, maninca sarmale dintr-o farfurie cam mare, e drept, pentru ea. Mama care tocmai a terminat o a doua portie, stergind constiincios farfuria, ii spune ca, daca simte ca nu poate tot, ar fi bucuroasa sa-i termine ea insasi „the sarmales". Fetita ridica o privire de fiara haituita si zice, cu glas cavernos, iesit direct din celebrul film Exorcistul: „Only over my dead body! /Numai peste cadavrul meu!". In al doilea, un distins profesor de literatura americana rateaza ultimul ardei copt din imensul vas de sticla (golit in citeva minute), in favoarea sottiei (ceva mai iute in miscari), si, resemnat, inhata bolul propriu-zis, unde compozitia maronie, de otet si ulei, clipoceste inca apetisant. Bea apoi „sosul" cu gesturi epifanice. Daca ar fi sa dau crezare autenticitatii comparatiei eminesciene, parea „un mort frumos, cu ochii vii, ce scinteie-n afara". Inutil de precizat ca, in toate cazurile, serviciile aduse imaginii Romaniei au fost mai consistente decit discursurile publicitare ale delegatiilor diplomatice.