Next

Saptamina trecuta a avut loc la Bucuresti Festivalul International de scurt si mediu metraj Next. Ca in fiecare an, evenimentul surprinde printr-o selectie foarte riguroasa a filmelor prezentate, in care parti-pris-ul cu cinematografia romaneasca nu exista, spre respectul si enervarea cineastilor autohtoni. Departe de selectori gindul promovorii cu orice pret a vreunui val romanesc, dimprotriva, premiile se acorda unor productii pe cit de bune, pe atit de premiate.

Anul trecut, trofeul Next a fost cucerit de  scurt-metrajul Anthem (Imn), al regizorului israelian Elad Keida. Dupa ceremonia de premiere, publicul a aflat cu stupoare ca Imn-ul cistigase si marele premiu la Cannes pentru scurt-metraj, de unde si intrebarea ce sens ar mai fi avut ca si trofeul Next sa incoronoze un film deja atit de laureat. Argumentul valorii artistice este necombatut, drept dovada, regizorul respectiv s-a regasit anul acesta si in juriu. Next pare sa isi doreasca o anumita aliniere cu festivalurile mari, legate intre ele de selectii inrudite, premii acordate dupa aceleasi criterii acelorasi filme. Nimic gresit, doar ca dilema "cite premii, atitea filme" sau "cite premii, acelasi film" persista.

Indiferent de polemica, anul acesta premiile Next-ului s-au mentinut in aceeasi categorie, cu doua filme maghiare anterior multipremiate cistigind distinctia pentru regie, respectiv trofeul festivalului. Este vorba de Cu putina rabdare, al lui Laszlo Nemes, si de Istoria aviatiei, de Balint Kenyeres. Nimic de reprosat, nici pe regie, nici la marele premiu. Oricine a avut ocazia de a participa la proiectia filmelor premiate se poate lauda ca a vazut scurt-metraje cum rar ai ocazia in orice alte contexte, mai ales ca scurt-metraje nu se prea vad, cu atit mai putin scurt-metraje foarte bune.

Interesant de mentionat este ca ambele filme premiate practica o estetica cinematografica cit se poate de indepartata de realismul romanesc. Vorbim aici de serioase concepte artistice, aplicate atit in scenariu cit si in imagine. Coincidenta face ca ambele filme sa aiba aceeasi premisa scenaristica: ideea se regaseste de fiecare data in alta parte decit in actiunile personajelor principale. Este o conceptie ingenioasa, potrivit careia oamenii trec, prin actiunile lor zilnice, pe linga evenimente esentiale, continuindu-si viata neafectati.

Cu putina rabdare se desfasoara intr-un singur cadru, filmarea urmarind la prim-plan un misterios personaj feminin, ocupat cu diferite sarcini secretariale in ceea ce pare a fi o institutie de pe la mijlocul secolului 20. Cu o frustranta insistenta, regizorul refuza sa arate orice altceva decit prim-planul fetei, actiunile personajelor secundare ghicindu-se in planul doi, neclare insa. Apropierea fetei de fereastra dezvaluie ce se intimpla afara, insa urmarirea revine asupra ei pina la final. Desi doar o zecime din film este dedicat evenimentele de afara, acestea intra, prin implicatiile lor, intr-o relatie extrem de tensionata cu prim-planul fetei. Scenariul este admirabil sustinut de conceptia de imagine, prim-planul neintrerupt vreme de minute intregi dind impresia de "real" a timpului nefragmentat, insa interiorizat, perceptie exacta a comportamentului sufletesc al fetei.      

Cistigatorul trofeului Next este tot un film maghiar, de asemenea de epoca. Premisa anecdotica are la fel de putin de a face cu ideea filmului: un grup de burghezi aflati la mare isi toaca nervii cautind-o printre stinci si plaje pe cea mai mica dintre printese. Acesta dispare cu fiecare asemenea ocazie, innebunind-o pe mama contesa, imbolnavindu-l de guta pe conte. Dupa minute intregi petrecute descriind, intr-un stil vizual la fel de fluid si de nefragmentat, istericalele maturilor de epoca, camera o regaseste pe printesa de sapte ani haladuind citeva dune mai incolo cu un scop imprecis, nedeclarat. Copilul isi opreste cautarea in momentul in care vede ceva nemaivazut pe o stinca, sus in zare. N-o sa va povestesc ce se intimpla sub ochii ei. Ca si in Cu putina rabdare, personajul reintra in viata de familie odata cu finalul evenimentului la care fusese martora. Regasindu-si mostenitoarea, familia burgheza isi poate relua activitatile de vacanta, incepind cu o poza de grup.

Nu cred ca lipsa realismului din palmeres (exceptind Cel mai bun film romanesc, Muzica in singe, care e mai degraba documentarea unui pusti manelist extrem de talentat, in jurul caruia scenaristii construiesc o situatie populata de actori profesionisti) ar trebui sa descurajeze amatorii genului. E clar, in orice caz, ca scurt-metrajele au nevoie de concepte artistice extrem de puternice, dat fiind spatiul redus de desfasurare. Acumularile realiste de pe parcursul a 90 de minute sint greu de replicat in 15, timpul real pe care se bazeaza estetica realismului fiind cel mai evident obstacol. Vestea buna este ca cele doua filme premiate la Next nu vor disparea din peisajul public odata cu aceasta recenzie, ele putind fi vazute si la vara, in cadrul Festivalului de la Sighisoara. Daca aveti drum si inca n-ati vazut cetatea renovata, Ziua filmelor maghiare va transmite un iz de arta numai bun pentru concediile cu pretentii.