Niste amintiri

Matusa Chibeta (Elisabeta) dixit: „Si-ntr-o buna zi, era chiar de Ovidenie, cade la pat: zace si zace… C-asa-i omul: astazi joci, mine zaci. Ca, stii vorba: si fierul rugineste, cit lumea nu traieste. Si treci zi, treci noapte, apropie-te moarte. Parca omul stie cind moare? Nu stie. Nu stii unde ti se crapa pamintul… Ca moartea nu are moarte cit ii pamintul. Vezi cit de nalt ii copacul, da’ tot ii cad frunzele la pamint.

Si gogeste ea, si gogeste. Dormea, dormeaaa…, parca somnul de pe urma dormea, un somn rupt din moarte. Ca, se stie, somnu-i oglinda mortii, gemanare cu moartea. Si azi rau, adauza si mai rau, ca mi-am zis: Ehei, Marioaro, ti-o batut ceasul. Nu te mai vindeci tu decit cu zama de clopot. De aici inainte lopatinul si gropatinul ti-s doctoriile. Nu mai vezi tu iarba verde la primavara. Acusi iesi cu talpile inainte si o sa faci larg in casa. Popa o sa-ti cinte aleluia, neamurile o sa dea colac si luminare si… gata.

Firul rupt nu se mai toarce citu-i lumea! C-asa-i facuta lumea asta. Astazi mincam si bem, si mine nu mai sintem. Cindu-i sa te ia dracu’, te ia si din pragu’ bisericii.

…Acu’ si pentru mine totuna-i. Am ajuns o rogojina veche pe care nici cinii n-ar roade-o. Ce sa mai traiesc?! Sapa si lopata s-o mina de tarna-n ochi. De-acuma copiii si nepotii sa-mi traiasca si sa se bucure de lume, ca eu mi-am trait traiul, mi-am mincat malaiul".

 *

Cautind prin podul casei, dau peste o lampita: veche-veche si hirbuita, cu burlui subtiratic. O lasase mama acolo cu hat ani in urma. La virsta ei, mama nu e adepta societatii de consum. Ea are conceptia traditionala a taranului, care nu arunca nimic, el repara, cirpeste, aduna prin poduri, prin magazii: lasa acolo, o fi bun odata la ceva. Noi, consumatoristii, aruncam, distrugem, iar pe termen lung ne taiem craca de sub picioare ca tiganul (na! iar nu-s corect politic).

Tot sucind-o in mina, mi-am adus aminte ca intr-o strafulgerare: stiam lampita asta! Cind eram mici, eu si sora mea, ne-o lasa mama aprinsa noaptea, ca sa nu ne speriem de intuneric, in caz ca ne trezeam din somn.

Poate ca sora-mea era sperioasa sau poate ca mama facea exces de grija fata de noi. Eu insa stiu bine ca nu ma speriam deloc, cind ma trezeam noaptea. Ma uitam in sus. La luminita micii lampi abia zaream ba umbra labartata a unei mobile, ba un fel de piele de oaie atirnind intr-un cuier, ba lustra ca un hultan cenusiu prapastuit catre fereastra difuza. Si mai ales peretii erau minunati. Nu li se vedeau muchiile, colturile, asa ca nu mai eram intr-o camera patratoasa, ci ma aflam intr-un fel de oval de aer albastriu, ca intr-o capsula cosmica. Parca pluteam pe niste ape linistite si apoi, tot uitindu-ma, mi se invirtejeau toate; eram si eu printre acele valuri usoare… Da, eram suprem de linistit, cum trebuie sa fi fost in lichidul amniotic. Si adormeam la loc.

Astazi, cind nu pot dormi noaptea (si se intimpla al dracului de des), geaba ma uit prin camera obscura. Nu mai am modesta lampita cu gaz lampant; am o veioza electrica, eleganta, cu picior inalt, arcuit, dar n-o aprind cind nu pot dormi. In intuneric nu mai vad nici hultanul cenusiu, nu ma mai cuprinde nici sentimentul acela inefabil al odaii ovale. Imi vin tot felul de scrieri nescrise prin cap si ma chinuie gindul ca, uite, miine am sa fiu fleasca si nu am sa pot lucra de nesomn.

Poate ca ar fi trebuit sa ne nastem batrini si sa murim tineri, adica fericiti.

*

Se adunau la noi in casa mai multi barbati si discutau despre trecere. La lumina saraca a lampii, vorbeau indelung, sucit, intortocheat: ca sa ne trecem, ca sa nu ne trecem. Eu nu intelegeam cum vine chestia asta: trece vara, trece caruta pe drum, dar cum sa se treaca ei? Dar ascultam o vreme glasurile lor inabusite, gifiite, scrisnite, rabufnite uneori (Eu nu ma trec!). Dupa aceea evadam in tinutul Marii Inghetate, unde se afla zapada purpurie, zburam cu Vulturul Gorgo, ma intreceam cu fata cea isteata, cu Aladin si lampa lui – lecturile mele de atunci din „Traista cu povesti".

Apoi, intr-o seara, tot asa, am ascultat o vreme discutiile lor interminabile. Dupa aceea m-am apropiat de usa si mi-am pus nasul pe sticla rece. Deodata am zarit afara luna: jos-jos, aproape de pamint, cu raze multe, stralucitoare! „Mama, mama – m-am intors cu ochii in lacrimi de bucurie , uite ce jos e luna, aproape de casa lui mos Ambrozie. Dar mama a priceput. Sare de pe pat si zice: „A venit lumina" si rasuceste salterul, inundind odaia de lumina. Era prima oara cind vedeam lumina electrica. M-am uitat spre barbati: toti aveau ochii tristi si speriati, dar nu erau asa de la lumina electrica, ci din cauza negurii din sufletul lor ca se vor trece la colhoz.