Niste „realisti”

 Stateam de vorba, mai in urma, cu citiva colegi si am cazut de acord asupra unei diagnoze: taranul roman a fost, totdeauna, un "realist", adica a inteles contextul in care se misca, limitele puterii sale de impotrivire la presiuni si si-a negociat situarea in cimpul social in functie de circumstante. Termenul acesta, realism, ar desemna articularea pragmatica la contextual social, adaptarea, inserarea in ordinea lucrurilor prezente. Cuvintul are, desigur, o conotatie pozitiva, ar desemna fibra de supravietuitor si lipsa de vocatie pentru sinucidere. Atunci cind s-a condus dupa  doctrine, idealuri, imagini plasmuite de altii, a pierdut. Impotrivirea la colectivizare s-a soldat cu pierderi ireparabile, au fost distruse familii, destine, prestigii, ierarhii. Dupa ce au inteles mersul lucrurilor si au acceptat ca traiesc intr-o noua ordine, vechii gospodari s-au instalat din nou in fruntea comunitatilor, au devenit presedinti de colective sau altfel de responsabili si au reinceput ascensiunea. Desigur, au fost pierderi colaterale, unii au pierdut totul, ca in orice batalie. Dar pretul platit de cei care s-au adaptat nu a fost exorbitant: doar o schimbare de discurs, ceva minor, impalpabil. N-a fost o pierdere materiala, singura care doare. O simpla ajustare la noua normalitate. La inceput a fost o miscare pentru supravietuire, apoi a devenit o competitie pentru pozitii. Noua orientare, dictata de realismul clipei, a justificat alegerea de fatada. Cei mai multi conservindu-si, in culise, optiunea pentru valorile in care s-au nascut, inca apreciind vrednicia, demnitatea, ierarhia ordinii vechi. Instalarea intr-un dualism care trebuia sa fie doar temporar a constituit atunci salvarea. Pentru ca au realizat, atunci, dramatismul momentului; se considerau buni actori sociali, credeau ca au pacalit, inca o data, potrivnicia. Clipa insa s-a prelungit, iar ei n-au realizat  faptul ca – asta chiar in timpul vietii lor – au inceput sa intre in pielea noilor personaje. Psihologii numesc fenomenul internalizare.

Adica interiorizarea normelor sociale, a unor noi reguli, a credintelor si valorilor impartasite de grupul dominant, pina la identificare; incorporarea unei noi religii (pe care o considera, la inceput, externa, straina, doar lipita artificial si temporar, de complezenta), care insa, cu incetul, devine a lui. Noua viata colectiva il face pe individ sa doreasca sa fie acceptat, si atunci el invata: mai intii norme si interdictii, apoi noile exigente in vederea valorizarii si, in final, fara sa realizeze, devine prizonier, chiar propagandist inflacarat al noii sale optiuni. A doua sau a treia generatie uita total de vechea orientare valorica a inaintasilor, se identifica cu realitatea, devine un adaptat. Vechiul vis nu mai are loc in noua constiinta sociala. Alt context, alti realisti. Au renuntat la balastul vechilor valori (ierarhia vredniciei, demnitatea pozitiei) pentru a adopta noile modele morale. Desigur, nu poti numi mancurti acesti oameni noi, in general nu au fost agresati fizic, s-au supus ei insisi procesului de internalizare, au cooperat, au raspuns pozitiv stimulilor. Un proces reciproc avantajos. (Aici o paranteza: cautind cuvintul internalizare pe internet, la sectiunea referate, gasesc: socializare si internalizare. De fapt, un fragment din cursul meu pentru studentii de la ID. Numai ca e anonim. Oare cum se reactioneaza in fata acestui fenomen?)

Mai dramatic e cazul intelectualilor, firi indeobste reflexive, blocati adesea in optiunea lor de concepte precum constiinta, moralitate, verticalitate etc. Cum stim acum bine, unii au virat rapid, sedusi de noul discurs, argumentind prin evocarea unor optiuni mai vechi in valori democratice sau prin revelatia pe care le-a trezit-o noua religie. S-au luminat, deodata, au inteles unde li-i rostul si au sarit rapid in noua barca. Altii s-au opus si au fost anulati – nu reiau descrierea acestui trist proces. Am scris de multe ori despre disparitia (adesea fizica) a celor care reprezentau cindva constiinta publica. Primii au devenit soldati, ceilalti, fiind incomozi, chiar agasanti, au fost exterminati. A treia categorie, de mijloc: au ezitat, au incercat sa reziste, apoi au experimentat strategia taranilor care au mimat, la suprafata, aderarea, nadajduind sa conserve, in forul interior, valorile in care credeau. Si transmitind urmasilor acest stil ambiguu, semn al impacarii intre conformism si consideratie de sine. Dintre cele trei categorii, cea care a proliferat a fost ultima; a devenit canon, model profesional, cutuma morala. Nu s-au impotrivit, in vremuri dificile, dar s-au axat pe profesiune si s-au mentinut in limitele decentei morale. Atunci, reprezentantii acestei categorii au distribuit norme, criterii de evaluare,  au construit linii de conduita. Din rindul lor s-a selectionat apoi noua elita: au devenit lideri in organizatii, purtatori de valori, personalitati credibile. Au umplut spatiile institutionale, dupa schimbarea din 1989.

Acum urmeaza un cuvint incomod: dar fusesera contaminati de microbul realismului. Respingind lupta gratuita pentru idee, batalia pentru idealuri fara victorii palpabile, adesea perdanta, au ales sa-si foloseasca competentele in contextul dat si doar in folos propriu. Cinism, spun cei care se mai conduc dupa idealuri si credinte; realism, spun purtatorii acestui tip de mesaj. Ei siunt niste adaptati: la context, la situatii, la oamenii de care sint inconjurati. Nu se conduc dupa doctrine, optiuni politice (multi declara, scirbiti, ca le repugna politicul). Nu i-a atins niciodata gindul luptei si sacrificiului in numele unui imaginar social, al unui vis colectiv, al unei constructii publice, nu i-a bintuit nazuinta de a atinge un ideal. N-au apetit pentru utopie. Nici un moment n-au rivnit sa ajunga martiri. Nu i-a tentat niciodata sa-si consume energiile pentru a da sens unei aspiratii, au oroare de fantasme. Scenariile lor sint constructii realiste, determinate de situatii date, de dimensiunile realitatii. Adesea provenind "din popor", se cred urmasi legitimi ai celor care, constrinsi de vremuri, au fost nevoiti sa suporte asupriri straine, pentru a supravietui. Dar in cazul lor nu e vorba de supravietuire, ci de (auto)propulsare, de setea irepresibila de cistig personal (de regula, material). Chiar cu pretul  coabitarii in preajma unora pe care-i dispretuiesc (sau impreuna cu). Ii intilnim in toate spatiile sociale, in cimpul social-politic, intre dirigenti, in mediul academic, intre figurile de prim plan din cultura si arte. Beneficii, premii, hartane sau firimituri, totul e binevenit, nimic nu e de refuzat; in fond, meritele exista, nu importa de unde vine recunoasterea. Ce daca a fost denuntator, realismul politic, in numele salvarii tarii, ne calauzeste… Ce daca si-a facut averea jefuind, oricum mai imparte si cu noi. Orice mecena trebuie respectat. Ce daca detine pozitii de decizie si/sau puterea de a imparti beneficii fara sa aiba merite profesionale, totusi a consimtit sa  arunce ceva si catre cei care le au cu adevarat. Sa fim realisti, noi tot ii dispretuim, chiar daca  ne distribuie si noua din dobinda lor.

Pe realisti nu-i atinge niciodata ideea de altul, dorinta de a (se) darui unui ideal, gindul constructiei comune, adeziunea la imaginarul colectiv care alimenteaza actiunea. Si nici nu se considera oportunisti. Ei cred sincer ca sint niste buni diagnosticieni ai clipei, niste tarani postmoderni, articulati momentului.