Omul cu doua patrii…

Exista, fara indoiala, o conjuctie a astrelor care ne determina destinul. M-am casatorit pe 4 octombrie, in urma cu 40 de ani. Sotia mea, o Balanta care ne-a tinut in echilibru, s-a nascut pe 22 septembrie. Cind trupul ei s-a frint, macinat dinlauntru, a aparut nora, Irina, nascuta pe 22 septembrie…

Am fost prieten, la catarama si la sah, cu Ioanid Romanescu, nascut pe 4 octombrie (1937). Dupa ce am descoperit coincidenta si ne-am amuzat, amicitia noastra a capatat, parca, noi impulsuri.

Intre cei, nu multi, da’ buni, care-l frecventam pe Ioanid, cu patima poeziei, dar si a ludensului, se insinua uneori o figura aproape ciudata, amestec paradoxal de efuziune, exaltare si rectractibilitate. O mimoza, as zice, daca aceasta intruchipare s-ar potrivi unui barbat. Un arici, mai degraba. Se lansa repede in peroratii, dar era suficienta o simpla ironie, strecurata de cineva, spre a-l face sa se inchida in sine si sa taca ostentativ. Pret de un minut-doua, intrucit grecului din el, vivace si (peri)patetic, ii era peste poate sa nu aduca mereu, intr-o disputa, noi argumente si contraargumente.

Andreas Rados, Grecul – caci despre el este vorba. Nascut – aflu abia acum – pe 4 octombrie, in urma cu sapte decenii. Si doar cu un an dupa Ioanid. E o predestinare – nu? – ca insi nascuti in aceeasi zi, dar in ani diferiti si chiar in tari diferite sa se intilneasca sub semnul aceleiasi pasiuni si/sau vocatii.

Il stiam, vag, din studentie, cind era asistent "de rusa", ca si celalalt grec, Trocin, ambii esuati pe pamint romanesc dupa razboiul fratricid grec din anii ’46-’49. Cind au pornit-o in bejenie, erau niste copii, prinsi de vitregia vremurilor. Au invatat, la noi, nu doar limba romana, dar si "limba rusa cintind", iar apoi, dupa terminarea studiilor universitare, au ajuns s-o si predea. Sa fii grec si sa predai limba rusa pare o pedeapsa, dar la vremea aceea era, probabil, o favoare pe care statul roman sovietizat a facut-o imigrantilor. Limba greaca, a intemeietorilor culturii europene, devenise, in concurenta cu limba de lemn propagandistic, o limba moarta. I-au trebuit lui Andreas Rados ani multi, vointa, tenacitate si rabdare ca sa o repuna in drepturi si sa faca a fiinta la Iasi Seminarul de Neogreaca, primul si singurul de acest fel din tara. Doar atit si ar fi suficient spre a se rasfringe asupra-i recunostinta celor care au beneficiat de re-nasterea logosului elen in spatiul moldav. Dar intrepridul grec a venit mereu cu alte ademeniri, cu alte provocari. In primul rind cu traductiunile, din si in greaca, risipite prin reviste, adunate in carti, aici sau in Grecia natala. Apoi, cu exegezele, comentariile, articolele, notele, scrise de el sau provocate, spre a fertiliza cunoasterea, dialogul celor doua culturi, elena si romana.

Cele mai multe demersuri si-au gasit locul in revista "Cronica", supusa de catre infatigabilul Odiseu unui adevarat asalt. El era (i-o spun acum) mica noastra teroare, dar si genul de colaborator simpatic, deschis, cooperant. Daca-l dadeai afara pe usa (nu ca s-ar fi intimplat…), intra pe fereastra. Parea mereu cam aerian, dar isi urmarea tenace scopul, nu altul decit obtinerea unui quadrat in plus pentru spatiul elen. Nu-i lipsea – il are si-acum – spiritul sugubat-insinuant, memorabil fiind modul cum se prezenta la telefon. "Alo, revista Cronica?". "Da", raspundea secretara (sau cine se nimerea pe-acolo). "La telefon este domnul Rados. Vreau sa vorbesc cu tovarasul redactor-sef!".

Prin rivna lui au fost translati pe romaneste peste o suta de poeti (neo)greci, iar vreo 20 de poeti romani (intre care si citiva ieseni ) au putut fi cititi in limba lui Kavafis, a lui Seferis si Elytis. In rasadirile lirice (cuvint drag lui Al. Philippide-poetul) a facut tandem cu Ioanid Romanescu, "cel nascut in octombrie 4, dar trecut in acte nascut a doua zi", cum zice, intr-o ars patetica. Arta poetica a lui Ioanid, exigentele lui filologice s-au pliat, dar au fost si in confruntare cu transpunerile lui Andreas, care imi marturisea recent: "Lucram impreuna la un text zile si nopti, pina gaseam echivalentele care-l multumeau pe Ioanid. Uneori, abia ne despartisem, ca suna telefonul: Andreas, vezi ca acolo, cuvintul acela… Am gasit altul, mai puternic!".

La "Cronica", pandantul Grecului era (si el disparutul, dupa Ioanid) Vasile Constantinescu, impreuna cu care a pritocit, a lansat si a sustinut, timp de zece ani, o pagina de revista; sau, altfel zis, o revista de o pagina, unica si ea in Romania: Spiritul elen. Sinteze europene. Acum, prin stradania lui Andreas Rados si a mai tinarului elenist Valeriu Mardare, acea fulguratie de spirit elen a devenit ditami opul, o sinteza de 600 de pagini, din care percepi nu doar dinamica receptarii elenismului, ci si dinamica, abnegatia si vocatia celui esuat cindva pe malul Bahluiului: Andreas Rados, "omul cu doua patrii", "omul despre care este imposibil sa spui cit este grec si cit este roman", cum il definea acelasi Vasile Constantinescu.

Avind acum "ochii prea suferinzi", nemaiputind sa citeasca, datorita unei grave afectiuni, septuagenarul Andrei (cum il nominalizez) se marturiseste, la ceas aniversar: "Ascultati-mi vocea. Ea nu insala niciodata. Sufletul meu este deschis. Chiar prea deschis si marinimos. Imi plac dialogul, conversatia, miscarea. Singuratatea si duritatea ma ranesc".

Si pe mine. De aceea am si scris aceasta pagina, pro amicitia.