Parabola zilei

Mai multa lume imi atrage atentia ca, in aceste zile fierbinti – atat la propriu, cat si la figurat -, unui editorialist nu-i sta bine sa eludeze „chestiunea zilei" si ca firesc ar fi sa-si clarifice, cu fermitate, pozitia. Nu am „pozitii", sunt, in general, un individ caruia ii repugna „angajamentul" fervent, insa, daca se insista, va propun urmatoarea naratiune, parabolica doar in semnificatii, nu si in derularea propriu-zisa – absolut autentica.

In ciclul primar, timp de un an, am avut un coleg numit Basescu. Stiu la ce va ganditi, dar va rog, din start, sa nu mergeti prea departe cu supozitiile. Nu e vorba de actualul presedinte suspendat (care a studiat, in copilarie, intr-adevar, pentru putin timp, si pe la liceele din Iasi). De liderul temporar neutralizat de la Cotroceni ma despart vreo doua decenii de istorie. El vine din epoca stalinistilor, eu din cea a decreteilor. In plus, daca, prin absurd, as fi fost coleg cu Traian Basescu, pentru un an, in ciclul primar, ma indoiesc ca mi-as mai fi amintit de el. Nu recunostea Domnia-Sa, la deschiderea cursurilor (din 2005), ca a fost un elev mediocru? Pe acestia ii uiti imediat. In memorie iti raman, de obicei, trei categorii de colegi: stralucitii, smecherii si catastrofele iremediabile. Basescu la care ma refer eu facea parte din ultima. Era un repetent incorigibil si, totodata, un derbedeu periculos. Noi il „mostenisem", asa-zicand, de la generatiile anterioare si ne pregateam, constiincios, sa-l „pasam" promotiilor urmatoare de boboci. Pentru invatatoarea noastra lucrurile erau clare: Basescu avea sa ramana, din nou, repetent. In a doua jumatate a anului scolar, nici nu se mai obosea sa-l asculte. Il tinea ca pe o mobila in clasa, ignorandu-l cu desavarsire. Basescu, aparent fericit de evolutia lucrurilor, ranjea mereu natang. Nu-si mai aducea, daca-mi amintesc bine, nici ghiozdanul. Fuma vartos prin closete, se catara prin copaci, in recreatii, si, din cand in cand, ne mai injura cavernos pe noi, astia „cuminti".

Apoi, in trimestrul al treilea, ceva s-a intamplat. Tanara noastra invatatoare (aflata, de altfel, la prima serie de elevi) intra in concediu de maternitate si fu inlocuita chiar de sotul ei, la randul sau, invatator. Toti eram innebuniti dupa el. Simpatic, apropiat de copii si, mai mult, excelent desenator, Domnu’ (cum ii spuneam noi, in raspar cu recomandarea comunista de „Tovarasu’") devenise pentru clasa un semizeu. Lucru interesant, el incepu sa se intereseze de Basescu. Il scotea la tabla, ii dadea teme mai usoare si incerca sa-l schimbe cu vorba buna. Ii tot spunea sa-l aduca „pe tata" la scoala (parintii respectivului erau absenti complet, se pare, din peisajul didactic). Prea multe nu reusi (repet, Basescu era iremediabil), dar parca il facu pe terifiantul huligan un pic mai respectuos. Nu mai ranjea atat de des si atat de natang. Spre sfarsitul anului, intr-o zi, cand ne incheia mediile, iar noi ne harjoneam prin banci, Domnu’ se opri contrariat la o pagina din catalog. Zise, cu un ton foarte serios, care nu-i era specific: „Mai, Basescule, tu iar ramai corigent pe vara. Stiu mama si tata?". „Nu stiu", raspunse Basescu din ultima banca, afisandu-si vechiul lui suras cretinoid. In clasa s-a creat rumoare. „Cum, ma", continua invatatorul, „nu le-ai spus?". „Nu", se hlizi colegul nostru, spre uimirea noastra crescanda. „Uite ce-i: vreau sa vina un parinte la scoala!", adauga Domnu’ cu o sobrietate prevestitoare de furtuni. „Am sa le zic!", replica linistit Basescu. „Ai sa le zici, intr-adevar, dar ai sa le zici chiar acum. Te duci acasa si vii cu un parinte", continua ferm invatatorul. „Nu-i niciunul acasa!", aproape ca striga Basescu. „Nu te cred! (invatam dupa-amiaza, n.m.). Trimit pe cineva cu tine sa le comunice."

Domnu’ arunca o privire de ansamblu peste clasa si se opri asupra mea: „Cutitaru, ia mergi tu cu Basescu la el, la bloc, si cheam-o pe mama lui la scoala", ordona institutorul. „Auzi", adauga imediat, cu voce ghidusa, „nu care cumva sa te mituiasca pe drum si sa spui ca nu era nimeni acasa!" „Nu", am raspuns eu, plin de simt de raspundere. Am pornit-o amandoi prin cartier, eu tantos, ca un inspector de salubritate, Basescu destul de spasit, cu mainile in buzunar si capul in pamant, ca un individ banuit pe nedrept. N-am prea vorbit. Eram din ligi diferite. Ne-am oprit totusi amandoi in fata unei coropisnite imense, intinse pe o frunza, si am exclamat la unison, eu cu grimasa de sila, el cu ranjet de surpriza: „Mama, ce scarbos!" Apoi mi-a spus o singura data: „Chiar nu-s acasa, sa stii! N-am mintit." „Bine, vedem", am replicat, patruns complet de importanta misiunii mele. Rememorand episodul azi, imi dau seama ca totul avea un fundal suprarealist. In realitate, pe drum, Basescu m-ar fi putut lichida cu un gest (era cu vreo trei ani mai mare ca mine si avea si reputatie de bataus necrutator). Ma putea ameninta, santaja, tortura. Cu toate acestea, mergea umil pe langa mine. Invatase sa-l respecte pe Domnu’, iar eu preluasem – prin delegare – o parte semnificativa din acel respect. Autoritatea investita de invatator in mine parea imensa, reusind sa-l copleseasca pe golanasul de mahala, ascuns in sufletul necizelat al lui Basescu. Colegul meu repetent nu mintise. Nu era nimeni acasa. Batuse in usa, pentru a fi convingator, chiar si cu picioarele. M-am intors la scoala putin ingrijorat. Ma gandeam ca Domnu’ ar fi putut banui ca am fost, pana la urma, „mituit" pe traseu. Spre surprinderea mea, insa, nu m-a suspectat nicio secunda. A zis doar „bine", cand i-am povestit micul voiaj, invitandu-ne la locurile noastre. Stia, cu certitudine, ca autoritatea transmisa de el, simbolic, in aceasta expeditie nu ar fi fost tratata jocular nici de mine si nici de Basescu. Cu anumite lucruri nu te joci. Nici macar in ciclul primar.

Morala? Practic, niciuna, v-o spun deschis. Daca insistati totusi, am sa adaug, in treacat, ca mi-as dori ca si acest Basescu, presedintele actualmente suspendat, in cazul nefericit, dar probabil (prin presiunile inacceptabile ale marilor puteri europene!), in care va reveni in functie, sa imprumute putin din respectul celuilalt, repetentul, pentru institutionalitate. Sa invete ca o natiune – chiar indobitocita de saracie si tiranie – nu este proprietatea nimanui si nu poate fi guvernata dupa bunul plac (si smecheria nativa, as spune, cu orice risc de "implozie" forumista!) al unui singur individ. I-as mai reaminti ca, acum aproape douazeci si  doi de ani, in Romania au murit oameni, pentru ca epoca dictatorilor pervers-mincinosi sa ia, odata pentru totdeauna, sfarsit, iar presedintii sa se obisnuiasca sa se incline, daca nu in fata autoritatii sugerate de Domnu’, macar in fata celei impuse de Domnul.