Pariul cu agricultura

Sint citeva domenii la care ne pricepem cu totii, indiferent de profesia, pregatirea si experienta noastra: la politica, la agricultura, la sport (indeosebi la fotbal). S-o luam pe sarite: cind e vorba de a alcatui o echipa, locala sau nationala, fanii (inclusiv eu) au intotdeauna cel mai bun „unsprezece", care cistiga meciuri imaginare, in timp ce echipa alcatuita de antrenor cistiga sau pierde meciuri reale. De aici, entuziasmul sau revolta chibitilor. Tot asa, pe scena politica (fierbinte, la ora actuala) „actorii"" votati de noi sint/ar trebui sa fie cei mai buni, desi unii dintre ei, dupa ce au reusit sa intre in distributie, isi uita rolurile… Dar din chestia asta nu moare nimeni, cel mult traieste o dezamagire.

Mai grav este cind ne dam cu presupusul intr-un domeniu vital: agricultura. Aici, deciziile amatoristice pot produce, daca nu un colaps national, o agonie nesfirsita. Ciudat sau nu, cei mai priceputi in treburi agricole nu sint specialistii, sau, cel putin, lucratorii ogoarelor, ci politicienii, adica acea categorie de indivizi care se pricep la toate. Sau, daca nu se pricep la nimic, sint „varsati" la agricultura. A se vedea, spre edificare, profesia celor care au ocupat, dupa 1989, fotoliul de ministru al Agriculturii. Altminteri, ministri, prim-ministri, sefi (succesivi) ai statului fac, periodic, pariuri cu agricultura. Asta cu atit mai mult la noi, care sintem, prin traditie si vocatie (ironica), o tara „eminamente agara". Neagra taranie din care venim, chiar daca ne-am desprins, unii, de coada vacii, ne face sensibili la ce se intimpla in lumea satelor. Insa reactia noastra nu difera cu mult de aceea a spectatorilor la un meci, la un film sau la o piesa de teatru: traim intens momentul, daca si cind au loc inundatii, e seceta sau iau foc padurile ori pasunile; apoi emotia isi pierde din intensitate, pina cind, treptat, revenim la oile noastre. Cine le are.

Noi vrem pamint – uitata, patetica poezie a lui Cosbuc, pe care cei din generatiile mai vechi am invatat-o la scoala primara – poate fi pusa drept motto unei intregi istorii romanesti, de la clacasii si robii evului de mijloc, pina la proletarii agricoli ai „revolutiei" comuniste.

*

Toate aceste reflectii mi-au fost provocate citind o carte recent aparuta, Agricultura si politicianismul, de Constantin Dropu. Autorul este in media res, fiind specialist in domeniu si, o vreme, chiar o rotita in activul judetean de partid. Probabil ca nu una dintre cele mai gresate, din moment ce a fost dat repede deoparte, ca indezirabil. Cind cu „noua revolutie agrara", Constantin Dropu a publicat un text care contrazicea voalat „doctrina" ceausista. Universitarul iesean,in argumentarea lui plina de cuisoare, punea accentul pe „cointeresarea materiala" a taranimii cooperatiste, fapt de care Primul Agricultor al tarii nici nu vroia sa auda. Textul, aparut in revista „Cronica", a avut ecou, mai ales dupa ce a fost citit in extenso la „Europa Libera", oarecari urecheli si blocaje suportind atit  autorul, cit si revista-gazda.

Opul de-acum, de dimensiuni impresionante (600 de pagini!) vrea sa marcheze „un secol de politica agrara romaneasca", avind ca reper anul 1907, dar se duce si mai la vale in timp, luind in colimator toate „insamintarile" doctrinare, constitutionale, revolutionare, conservatoare, stiintifico-fantastice, docte sau empirice ce se abatura peste spatiul mioritic si peste actantii sai. Ideea autorului este ca reformele agrare ce ne-au traversat istoria, bune in intentie, au fost marcate de politicianism, un fel de filoxera care a atins pina si mintile politice cele mai luminate. Cam peste tot  ochiul cercetatorului este necrutator si rece, induiosindu-se doar atunci cind vine vorba de mereu napastuitii soartei, de puterea celor fara de putere: taranii. Sarim peste etape, spre a ajunge la ultima reforma, la Legea Fondului Funciar („Legea Lupu"), pe care Constantin Dropu o ia la refec mai dihai ca pe altele, exhibindu-i toate viciile, reale sau imaginare, de fond sau de forma. Principalul repros : (re)improprietaririrea s-a facut fara a li se (re)da taranilor si atelajele necesare cultivarii pamintului. Vituperari repetate se indreapta catre cei care au dat mina libera (Ion Iliescu, Petre Roman) desfiintarii si, mai ales, devastarii ceapeurilor, a  statiunilor de masini si tractoare, a fermelor performante, a retelei de irigatii, a livezilor si padurilor.

Tabloul  post-revolutionar al satului romanesc prezentat de Constantin Dropu este dezolant. In Romania actuala sint 4 milioane de proprietari, care detin citeva zeci de milioane de terenuri agricole, unele dintre acestea lasate in paragina, altele arate cu plugul stramosesc, tras nu de patru boi, ca-n uratura, ci de un animal consteliv, care abia se tine pe brazda. Intr-adevar, sa fii in Uniunea Europeana si sa ari o fisie de pamint cu plugul tras de un animal scheletic, nimic nu sugereaza mai expresiv o reforma facuta fara cap si fara coada. Dar are dreptate si Ion Iliescu: in 1990, taranii luau (dadeau) foc doar daca  pronuntai cuvinte precum „cooperativa" sau „asociatie". Le-a trebuit un an-doi ca sa se dumireasca. Stiu asta, dincolo de toate, dintr-o experienta de familie: un frate de-al meu, tractorist toata viata, dupa ce si-a recuperat (oarecum) pamintul (are si acum procese pentru amplasarea pe vechea locatie), a vrut sa revina la agricultura traditionala, asa cum invatase de la tata. A facut un imprumut la Banca Agricola si si-a cumparat un cal. Cu aceiasi bani isi putea cumpara un tractor, dar era satul de tractorie, ii zdruncinase destul oasele. In primul an parea ca se descurca, dar apoi, de la an la an, costurile lucrarilor agricole au crescut aberant, in timp ce preturile productelor, la achizitie, au scazut, la fel de aberant. Totusi, gospodaria lui e prospera, dar produce doar pentru ea insasi. Hambarele sint pline de porumb, curtea de animale si pasari, care nu reusesc sa inghita,precum cocosul din poveste, toate bogatiile ce se aduna peste an. Cum, cui si de ce sa le vinzi, cind preturile sint derizorii? Dar sa zicem ca fratele „are o virsta" si se descurca mai greu prin hatisurile economiei de piata. Insa nici pentru cei doi fii ai lui (nepotii mei), absolventi de facultate (agricola, economica), reintorsi in sat tocmai spre a face agricultura performanta, realitatile n-au fost incurajante, mereu s-au lovit de baraje greu surmontabile sau de chichite macinatoare de nervi, timp si bani. Asa incit si-au cautat alte debuseuri, agricultura raminind doar ca un hobby. Sau o varianta de avarie.

Scrisa cu rigoare stiintifica si, pe alocuri, cu nerv publicistic (chiar cu nervi!), Agricultura si politicianismul este, in totul, o carte pe cit de provocatoare, pe atit de trista. Ar trebui citita mai ales de „factorii de decizie", de politicieni, ca indreptar si frina pentru momentele cind, dezinvolti, inconstienti, nepriceputi sau rauvoitori, fac pariuri cu agricultura.