Caută 
4 MIN
Poate ca ar fi cazul sa mai facem un sondaj de opinie. Oricum, cita vreme masele tac, id est folosesc tacerea drept mijloc – exclusiv – de comunicare, alta solutie de a afla ce ascund in adincurile lor (am zis „adincuri" ca ipoteza de lucru!) nu avem. Nu putem lua cunostinta pe alta cale de cee ce gindeste tusa Marioara (dintre bastinasi) ori Marfa Petrovna (dintre alogeni) apropo de plecarea lui Alexandru Tanase, inca ministrul Justitiei, ca judecator la Curtea de Conturi. Si nici ce-a subinteles recent Godea, prim-vicepresedintele PLDM, cind notifica gagautilor din presa cum ca reforma Justitiei va continua cu sau fara Tanase. Si ce legatura au cu toate astea (dar si cu altele care bolborosesc sumbru in maruntaiele Aliantei pentru Integrare Europeana) fentele anti-Filat ale lui Tanase-senior. Lumea noastra, cind stai s-o privesti mai atent (admitind ca te induri sa mai lasi din miini factura la caldura ori contul la gaze), e alcatuita din altele doua, diferite ca proportii si pondere si care par a functiona in paralel, cu minime si accidentale tangente. Nu coopereaza, nu interactioneaza, ca aiurea, ci coabiteaza: pasnic, ca doi vecini la tara, sastisiti iremediabil sa afle ce se mai intimpla in curtea celuilalt. Adica ici cu demincarea si intretinerea, cu asteptarea dulce-chinuitoare a clipei cind rubedeniile plecate peste mari si tari or sa reapara pe skype, dincolo, cu facerea si desfacerea de aranjamente, cu bataliile pe bune intru repozitionarea tacimului. Unii vor pur si simplu sa manince (ca sa dau un rezumat in termeni mai de circulatie), pe cind altii – sa haleasca mai mult, mai caloric, mai din vase de portelan. Asa ca, daca vrei sa afli cum stau pe-aici lucrurile de-adevaratelea, nu astepti sa plesneasca pe undeva, nu te instalezi in expectativa ca, odata, cuiva o sa-i crape rabdarea si analistii vor avea, in fine, o expresie a culiselor, li se va deschide o fanta spre mentalul social. Deja am tocat doua decenii cu acest procedeu ineficient.
Prin urmare, inca nu sondaj nu strica (macar ca de sondaje – care nu fac decit sa-i unga la inima pe comanditari – ne-am saturat ca de hrean). Ideea aceasta (deloc originala, recunosc) mi-a venit acum nu demult, cu prilejul unui recital din Eminescu. Era in ultima seara a lui martie, afara se mai otara cu fulgi, batea un vint patrunzator si totul, de la culoarea intunecata a cerului la contururile gri ale caselor si figurile de mogildeata ale pietonilor descuraja orice proiect de escapada dincolo de peretii caminului. Nici sa-ti faci de cap cu prietenii nu te-ai fi urnit. M-am tot intrebat, dupa aceea, cum naiba se explica sala totusi plina ochi, la Caramitru? Intr-un oras precum Balti si la un spectacol de poezie! Cine are o idee despre spiritul acestei asezari, stie ce spun. Pare un oximoron sau o gluma proasta (cind nu denota o lene elementara de a prospecta mai intii terenul, spre a evita ulterior penibilul) sa aduci tu, stimate Institut Cultural Roman, un actor roman (un foarte bun actor roman!) in fata unui public defazat, ricanind acolo unde, in mod normal, in firesti conditiuni de aculturatie, ar fi trebuit sa aiba o reactie plina de pietate; sa aplaude ori sa se infioreze nu sa butoneze la mobil si chiar sa-si rida, tembel, de o mare prestatie profesionala!
M-am prins, pacatele mele, recent: pai, in chiar modul reactiei rezida explicatia! Daca adolescentii se duc pe zloata la teatru si acolo se poarta ca niste preistorici, trebuie ca n-o fac de buna voie (nici in local n-ar fi mers, cum spuneam, fara scirt pe o vreme ca aceea), ci minati. Practica asta, care face prezenta, nu si participarea, ni se trage, cu siguranta, de la sovietici. Atunci salile se umpleau (si nu oricum, ci pina la refuz) la un simplu rictus de partid. Proiectul unei sali de teatru sau cinema nu tinea cont de probabilitati si context: puteau fi inaltate si in pustiu, pentru ca publicul, la rigoare, s-ar fi adus si cu dubitele…
Har domnului Ion Caramitru, care a consimtit sa-mi acorde un interviu imediat dupa spectacol: n-a suflat un cuvint despre ce i-a fost dat sa vada pe scena Teatrului „Vasile Alecsandri" din Balti; desi era vizibil marcat. A vorbit, in schimb, insufletit, usor sacadat, grabit sa nu-i scape cumva firul, despre ce Eminescu a descoperit el in culisele versurilor. Sa acreditezi cu aplomb genuin, iar nu facut teoria ca omul salasluieste viu, se prea poate ca in carne si oase, in ariergarda cuvintelor sale! Iar afara sa fie intuneric si frig si pe-alaturi (pe culoarul de care ne despartea o usa de carton) sa treaca oamenii altei lumi…
