Patrimoniul cultural si globalizarea

Deloc intimplator Istoria… lui G. Calinescu inlocuia concluziile asteptate cu o sinteza privind Specificul national, semn ca literatura, poate mai pregnant decit celelalte arte, este in masura sa dea seama de ceea ce individualizeaza profilul nostru etnic. Prin urmare, nu ne caracterizeaza (doar) figurile vizibile ale prezentului, cit pilonii culturali, spirituali, care ne-au ajutat sa ne inchegam o identitate numai a noastra.

Globalizarea nu trebuie sa insemne renuntarea la ce ne e specific, ci dimpotriva: o valorificare a notei distinctive, pe care orice strategie de marketing cultural va fi nevoit sa se bizuiasca. Pentru ca a continua sa infatisam Romania ca un tarim feeric, cu oameni imbracati in port national, ducind vitele la pascut, doinind din fluier sau jucind la hora mi se pare o strategie cit se poate de paguboasa intr-o Europa care impune, actualmente, un etalon de civilizatie care obliga.

***

Problema noastra nu este una propriu-zis valorica, cit mai ales una de promovare. Dintr-un anumit complex de inferioritate, am renuntat mai mereu la dialog. Sau, in unele cazuri, nu am stiut ce sa promovam. Singura sansa de a deveni competitivi si culturali in Europa federalizata este sa participam activ la fermentul miscarilor artistice contemporane sau sa incercam sa acreditam acele modele care au sanse reale de a-si cistiga autoritatea. Cum ar fi, printre altele, paradigma avangardei autohtone, care oricum a dat Europei artisti precum Tristan Tzara, Paul Celan, Gherasim Luca, Eugen Ionescu ori Brancusi. Numai ca inca nu s-a produs o acreditare a acestora ca autori romani, ca produse ale unui context cultural cu nimic mai prejos decit cel occidental. Pe scurt: solutia nu este nicidecum cea a renuntarii la valorile autentice, la specificul nostru cultural, asa cum corect l-au definit Parvan, Calinescu, Blaga si altii, ci acela al impunerii acestuia pe plan european. Experienta ne arata ca de succes s-au bucurat acei autori care au incercat sa surprinda Occidentul cu ceea ce tine de particularitatile locului, propunind experiente culturale pitoresti, inedite, iar nu eforturi tehniciste pe care oricum Vestul le-a consumat de mult. De aceea un Ismail Kadare, un Milan Kundera, un Bohumil Hrabal, Gyogy Konrad, Milos Crnjanski si altii au devenit nume omologate pe tot continentul si nu scriitorii romani. Avem inca de invatat de la vecinii nostri lectia echilibrului dintre pastrarea identitatii nationale si traducerea acestui specific intr-un limbaj comun tuturor.

***

Dupa 1989 s-a manifestat la noi o anumita patima revizionista, care a pierdut de multe ori pe drum luciditatea, discernamintul. Goana dupa nou nu echivaleaza intotdeauna cu sustinerea valorii. Anumite grupuri de interese (cel optzecist, mai ales), au incercat sa darime „statuile" clasicizate, sa intoarca pe dos canonul impus de critica anilor ‘60 si ‘70. Lasa ca si criteriul estetic a fost nu o data inlocuit cu cel est-etic, ceea ce presupune o sensibila schimbare de paradigma sau, mai precis, impunerea uneia deloc favorabila literaturii. Faptul ca Sadoveanu, Calinescu, Arghezi, Eugen Barbu si altii au devenit oamenii regimului nu ii face totusi scriitori mai putin importanti, caci in orice esalonare valorica textul trebuie sa primeze, opera, iar nu prestatia demna ori nu a scriitorului. Pe de alta parte, nici amnezia subita nu este o solutie.

Impunerea unor criterii care nu sint decit reminiscente ale unui alt soi de ideologie nu este in masura sa impuna un alt canon. Faptul ca Ion Bogdan Lefter considera Istoria… lui Calinescu o „pacoste" nu scade cu nimic din importanta sintezei, ba, as spune, dimpotriva, tinind cont de gabaritul valoric al celor doi „combatanti". De asemenea, faptul ca Mircea Cartarescu se cazneste sa demonstreze ca Nichita Stanescu a reprezentat un moment nefast in poezia noastra postbelica, condamnind-o la incremenirea intr-un modernism anacronic nu are in nici un caz forta de a impune o alta ierarhie literara, ci doar de a da in vileag optiunile, interesele protipendadei optzeciste.

***

Ei, acum nu trebuie nici sa alunecam intr-un fatalism apasat, sa devenim prapastiosi. Dreptul la cultura autohtona nu ni-l va rapi nimeni, problema e doar ca noi sa o putem exporta, sa o putem face competitiva pe plan continental. Cu toate ca deja in Occident (inteleg prin asta si SUA) noi ideologii isi mijesc coltii, iar globalizarea este una dintre ele. „Omul nou" trebuie sa fie cel care apara valorile cosmopolitismului, ale federalizarii etc. Evident ca nu se va renunta totusi la specificul national, la patrimoniul cultural autohton, dar nici sa se recurga, dintr-un exces de zel, la crearea unei culturi de ghetou, a unei culturi locale nu mi se pare o solutie.