Paul Goma – 75

Nu stiu cum se face ca, furat de amanuntele agasante de zi cu zi, mi-a scapat din vedere faptul ca, la inceputul lunii octombrie, Paul Goma a implinit 75 de ani. Am ratat ocazia sa scriu atunci, la timp, desi cred ca e mai bine pentru autorul Culorilor curcubelului sa nu se scrie despre el doar la ocazii festive. Din pacate, am impresia ca de o lectura critica serioasa, neincrincenata, fara pejudecati, dar si fara grija a ceea ce vor crede cei atinsi de virulenta polemica a lui Goma, cartile sale au avut prea putin parte. Pentru ca, de ce sa nu o spun?, ori de cite ori s-a intimplat sa scriu favorabil despre Paul Goma, s-a gasit cineva sa ma mustre. Uneori chiar apasat, de parca asta era criteriul care dadea masura priceperii mele in ale literaturii.

Adevarul este ca singurul nostru scriitor care, inainte de 1989, a avut curajul de a-l infrunta deschis pe Ceausescu a devenit persona non grata in tara care, in mod normal, ar trebui sa ii respecte macar atitudinea de atunci. M-am gindit mereu ca diferenta dintre Romania si celelalte tari din blocul comunist este ca noi ne-am improscat cu rahat eroii si am cocotat fostii securisti in functii-cheie, pe cind ei si-au respectat trecutul si au stiut sa aseze la locul cuvenit pe fiecare. Din pacate, in Romania, Paul Goma nu a avut nici pe departe, nu spun in ultimii ani, dar nici macar inaintea publicarii jurnalelor sale incendiare, in care acuza de compromis pe mai toti scriitorii, parte de un tratament cuvenit, asa cum in Cehia sau Polonia au avut Vaclav Havel ori Adam Michnick. Sau Soljenitin in Rusia. Si ei au rostit lucruri inconvenabile pentru intelectualitatea care incerca sa-si spele obrazul, si ei au stirnit nenumarate polemici, dar nimeni nu le-a contestat meritul esential si, mai ales, nimeni nu le-a preferat personaje dubioase, alese din tagma fostilor securisti ori chiar tortionari. Pentru ca, trebuie sa amintim, in Romania un Corneliu Vadim Tudor are infinit mai multa cautare decit Paul Goma ori, ca sa revenim la spatiul cultural, un Arthur Silvestri (nici nu mai spun de Adrian Paunescu) are mai multi cititori ori mai multi admiratori decit acelasi Paul Goma. Acestia, desi minjiti pina peste cap cu tot ce putea fi mai urit mirositor inainte de 1989 (lasa, ca nici dupa nu s-au lasat mai prejos), au fost acceptati fara retinere in noua lume postcomunista, pe cind pentru Paul Goma, cel care in 1977 a oferit intregii Europe o lectie despre ceea ce poate fi demnitatea romaneasca, nu s-a gasit un dram de intelegere.

Ca e o personalitate dificila? Ca e un temperament mai vulcanic? Ca spune lucruri neconvenabile, pe care poate ca le exagereaza un pic? Ca vede compromisul peste tot? Ei, si? Sint astea pacate de neiertat? Nu tot ele l-au impins, in 1977, sa adere in mod public la Charta ’77? Nu tot ele l-au facut sa-i trimita acea teribila scrisoare deschisa lui Ceausescu? Sau sa-si riste nu doar libertatea, ci si viata pentru a da o lectie de verticalitate unei lumi care parea sa fi adoptat politica strutului? Atunci doar doi scriitori au avut curajul de a-i fi alaturi: Ion Negoitescu si Ion Vianu. Doi marginali. Restul au tacut milc, iar dupa 1989 s-au simtit deranjati de faptul ca alura de disident pe care o adoptasera era sfidata de un precendent rarissim: iata ca se putea, ca in comunism eroismul autentic era posibil. Sigur, cu asumarea unor riscuri extreme, dar era posibil. Daca vocea lui Paul Goma ar fi fost sustinuta de inca 100 sau, sa nu fiu naiv, macar de inca 10, lucrurile s-ar fi putut clinti. Dar n-a fost sa fie asa, pentru ca intelectualul roman, scriitorul mai ales, cu toate autoritatea si audienta de care se bucura, in pofida regimului, inainte de 1989, a preferat sa reziste prin cultura, bucurindu-se totodata de avantajele lipsei sale de reactie.

Dupa discutia din sala Ateneului Roman dintre Herta Müller si Gabriel Liiceanu, acest subiect a revenit iar pe ordinea de zi, fiind dezbatut de multi dintre creatorii de opinie, de la Andrei Plesu, la Nicolae Manolescu si Mircea Cartarescu (articolul primului mi s-a parut cel mai echilibrat). Cu ceva vreme inainte, eram mult mai putin concesiv cu aceasta forma de eschiva. Mai ales ca sintagma a capatat si un inteles pe care nu il merita, acela de opozitie din umbra, de infruntare a regimului cu mijloace fatise. Ei bine, a rezista prin cultura mi se pare azi o atitudine stimabila, pentru ca, la urma urmelor, nu tot intelectualul are temperamentul, personalitatea, curajul si altruismul necesare pentru a isi sacrifica familia ori macar cariera de dragul rostirii unui adevar. Mai ales cind acel adevar nu-l vizeaza in mod direct. Dar a face din aceasta atitudine pasiva, defensiva de fapt, un merit mi se pare o tentativa jalnica si lipsita de barbatie de a nu iti accepta trecutul (mi precis: de a-l falsifica). Nu asta e problema insa. La noi multi, foarte multi scriitori s-au tot laudat, in ultimii 20 de ani, cu fapte pe care nu le-au facut sau cu mici revolte discrete ori consumate in spatiul privat. Daca ascultai Europa libera ori il citeai pe Soljenitin, asta nu te face azi un erou. Si nici daca ai strecurat o mica sopirlita in cutare poem ori roman. Sigur, este foarte important ca nu ai facut rau, dar la fel de important ar fi fost si sa faci binele. De aceea, cred ca foarte putinii scriitori care au avut vocatie de martiri, de eroi ar trebui respectati neconditionat. Ei ne-au spalat obrazul. Acest respect nu presupune nicidecum a-i acuza pe ceilalti pentru rezistenta lor prin cultura. E normal ca eroii sa constituie exceptiile. Dar, atunci cind apar, ei preiau asupra lor toate bolile acelei colectivitati pentru ale carei valori se sacrifica. Eu unul cred ca fara martirii din puscariile comuniste, fara Elisabeta Rizea, de pilda, fara Paul Goma si altii, putini, ca ei, lumea noastra ar fi infinit mai urita. Ca o bruma de demnitate, inca accesibila, inca nedemonetizata complet, a supravietuit si datorita lor. De aceea, ignorindu-i sau chiar hulindu-i, cum se intimpla de peste 20 de ani cu autorul Patimilor dupa Pitesti, ne intinam nu doar propriul trecut, ci si sansele la normalitate.

Macar pentru atit, la implinirea virstei de 75 de ani, Paul Goma merita din plin reverentele noastre. La multi ani, cu sanatate, Paul Goma!