Pisica moarta din culise

Ies pe virfuri din cabina d-nei Ministru, plina de peruci, ciorapi si bigudiuri, si intru in cabina Omului de serviciu de la minister. Domnul Manoliu sta pe un scaun inalt, in fata oglinzii, cu barbia sprijinita in pumn. Pare mai degraba pregatit pentru rolul lui Hamlet, decit pentru un rol atit de modest. Il intreb despre mobilul mihnirii sale si aflu ca actorul pusese in scena Neintelegerea de Sartre, dar ca piesa cazuse la vizionare, asta dupa ce investise in ea multi nervi, multe vorbe si niscaiva bani scosi din propriile-i buzunare. De, viata de actor isi are si ea tristetile si bucuriile sale. Unele mari, altele marunte… "Sint omul de serviciu, zice el. Ultimul. Nu ultimul om de serviciu, ci ultimul om…". "De unde?". "Cum de unde, nu din teatru, ci din minister. Desi, cum sa-ti zic, uneori si la teatru lucrurile merg ca la minister… Ma rog, riscurile meseriei…". "Si ce face ultimul om de la minister?". "Executa tot ce i se spune. Intelegi? Daca i se porunceste sa dea cu matura pe aici, da cu matura pe aici. Daca i se spune sa arunce scaunul pe geam, va arunca scaunul pe geam fara sa clipeasca. E omul care cunoaste toate dedesubturile, toate aranjamentele care se fac in minister. El stie sa vorbeasca, dar stie sa si taca la momentul oportun. Guvernele cad, dar oamenii de serviciu ramin intepeniti pe postul lor…". Ii string mina lui Liviu Manoliu si ma retrag.

Ma uit la ceas, e ora unsprezece. Merg si anunt portarul ca trebuie sa apara Silvian. Cine e Silvian?! Cum cine, fotoreporterul! "Nici o problema, zice omul de la poarta, va avea acces". Pe hol, il intilnesc pe tinarul Vitalie Bichir (pe unde-o fi acum?), ginerele "doamnei Ministru". Sta pe scaun, protapit linga joben. Nu stiu ce se intimpla, dar astazi parca toti actorii sint facuti dupa acelasi calapod. Toti stau pe scaune si au fete mohorite. Ma rog, nu chiar toti, ci doar doi. Vitalie e un coleric taciturn. Ar putea sa vorbeasca despre orice, numai despre Nusici nu! Da, teatrul se face cu nervi. Cu multi nervi. Si cu scrisnituri de dinti. Cind te enervezi, esti in stare sa-ti devorezi, cu tot cu fulgi si pene, personajul pe care il interpretezi. Daca nu esti atent, te devoreaza el…

Cobor la bar. Fum, zgomot. Biliard. Nebunie sus, nebunie si jos. Beau o bere si ma indrept din nou spre cabine. Caut "chilia de monah" a lui Dionisie Vitcu. Imi imaginez ca-si face ultimele retusuri. Deschid usa: nimeni. Doi pantofi stau abandonati sub scaun. Deasupra lor stau agatati, la dunga, pantalonii domnului Dionisie. Camasa alba, cravata portocalie impreuna cu ciorapii negri atirna pe spatar. Maestrul – nicaieri. Am impresia ca particip la punerea in scena a Insemnarilor unui nebun, in care actorul Dionisie Vitcu joaca rolul lui Popriskin, nu la o alta piesa.

Cobor din nou la bar. Sa-mi iau o bere, sa nu-mi iau!? Galagie. Fum. Zdranganit de chitara. Tipete isterice. Renunt. Revin la cabine. Aceeasi imagine: cravata, camasa, pantaloni, ciorapi, pantofi – aliniament ca la armata. Atmosfera e totusi dezolanta: vad hainele, dar lipseste omul, intelegeti? Omul a disparut si au ramas doar hainele. Nu e prea placut. Urc in sala de spectacole si apoi ma intorc. Dionisie Vitcu sta pe canapea. Nici dispozitia lui e prea vesela. Refuza sa vorbeasca despre personaj. Nu are chef nici de politica. Ii privesc jobenul, miinile. Degete scurte, expresive. Actorul isi aduce aminte de o scena ce s-a petrecut la Bojdeuca, la inceputul perioadei de tranzitie. Oaspetele de onoare al martisorului era Florin Piersic. Fusese invitat si Dionisie Vitcu la Bojdeuca, mai mult asa, ca sa-i serveasca de fundal: "Florin e mare, e jovial. Se simte bine pretutindeni. Dar noi, actorii de provincie, sintem cumva pionii lui? La Iasi, cultura se face prin hei-rup…", isi spune oful maestrul Dionisie. Ma despart de el cu stringere de inima. Ma simt, nu stiu de ce, culpabil. Obisnuiam, pe vremuri, sa-l ciupesc… De data aceasta, berea ma salveaza. Comand o halba, si urc din nou in sala de spectacol.

De data aceasta abordez sufleorul, o doamna brunetica, migniona, gratiosa si eleganta ca o balerina: "Ce face un sufleor, danseaza, joaca?", o intreb. "Daca ati intra pe scena cinci minute, v-ati da singur seama in ce consta munca mea. Cind apeleaza la sufleor, actorul e ca un copil neajutorat. Trebuie sa-l ajuti sa depaseasca momentul critic. Intuiesti cind da de-o fundatura. "Piesele le stiti pe dinafara?", o intreb. "Sufleorul are o memorie de elefant…". Ma uit la micuta mea interlocutoare si ma minunez: nu prea arata a elefant… Si totusi… "Trebuie sa iubesti enorm actorii ca sa fii sufleor… Ei sint ca niste copii, daca nu-i iubesti, nu faci nimic… Sa-i vedeti la repetitii… Se pierd, nu-si gasesc cuvintele. Se enerveaza… Devin suspiciosi… Empatizez cu fiecare personaj… E greu sa ma debarasez de ele atunci cind ma intorc de la serviciu acasa. Uneori, stind la bucatarie, ma trezesc vorbind de una singura in fata cestii de cafea…La sfirsitul carierei – adauga cu tristete doamna M. -, sufleorul e o intreaga enciclopedie de gesturi si de personaje… Sau, mai dergaba, un insectar…". Parasesc "cusca" sufleorului, o iau spre bar, pe o cale ocolita, trecind prin subsolul Operei.

…Trepte de beton. Conducte. Atmosfera ca in Mendebilul lui Cartarescu. Nimeresc in pintecele Leviathanului, plin de decoruri, tevi, si combustibil. Observ pe un afis trei cranii, puse unul peste altul, si inscriptia: Pericol de electrocutare. Intru in bar. Comand o cafea cu lapte, ca sa ma destind… Apare d-na Axinte Marfa. Ma masoara de jos si pina sus. "Mi-ai adus revistele de arta?", ma intreaba cu naduf. Din pacate, am uitat. Urmeaza reprosuri, scuze, promisiuni. In sfirsit, d-na Axinte Marfa se linisteste si ia loc. O intreb ce face: "Slava Domnului ca n-am premiera!", exclama scenografa. Indraznesc sa ingin un slab "de ce"? "Pentru ca in aceasta perioada se arunca pisica moarta". "Pisica moarta"," ma arat nedumerit… "O, Doamne, dar naiv mai esti!, se ofuscheaza scenografa. Asta o stie oricine, tu pe ce lume traiesti? Pe ultima suta de metri inainte de premiera se arunca pisica moarta…". In jurul nostru e mult zgomot. Multa agitatie. Cuvintele pe care le rostim pier inecate-n fum… "Cum!?". "Cu delicatete. Foarte frumos si, mai ales, foarte subtil…" Vazind ca nu spun nimic, dupa o clipa de repaos, d-na Marfa adauga: "Vrei sa-ti explic cum se petrec lucrurile? Iata cum: actorii sint inhibati de rol si dau vina pe costume. Bineinteles ca nu e de vina omul, care nu-si cunoaste inca rolul, ci costumul, care-l face sa nu se simta in elementul lui. Actorul paseaza pisica la regizor sau la sulfeor. Regizorul arunca pisica in ograda scenografului. Iar scenograful o paseaza, la rindul sau, in alta parte. Si asa incepe o mare harmalaie, ce dureaza zi si noapte, pina la sfirsitul premierei. Trebuie sa stai si sa-ti pazesit ograda; daca ti-a picat pisica peste gard, o iei frumos de coada si o arunci la vecini. La permiera se uita insa totul. Intreaga trupa traieste succesul la un mod apoteotic… Intelegi?".

Publicitate și alte recomandări video