Planul salvarii

S-au implinit recent saizeci de ani de la discursul secretarului de stat american George Marshall cu privire la ideea unui plan de reconstructia si ajutorarea statelor europene devastate sau ruinate de razboi. Pe cinci iunie 1947, fostul sef de stat major al armatei americane din timpul razboiului, rostea un discurs la Universitatea Harvard, in care amintea pentru prima data ideea planului. Se pare insa ca rolul principal in conceperea acestuia l-au avut adjunctii sai, in special, cunoscutul mai apoi teoretician al relatiilor internationale si nu numai, George Kennan. Gurile rele spun chiar ca Marshall a aflat abia dupa ce rostise discursul ce anume voise sa spuna. Posibil, desi am indoieli.

Oricum, planul a fost unul dintre cele mai importante eforturi de ajutorare a unor tari aflate in dificultate din istorie. Si probabil cel mai de succes. Timp de trei ani, intre 1948 si 1951, saisprezece state europene au primit ajutoare, donatii, imprumuturi si investitii directe in valoare de aproximativ 14 miliarde de dolari. Adica peste 78 de miliarde de dolari la valoarea de azi, desi intotdeauna este greu de cuantificat si actualizat valoric un asemenea efort. Poate ca suma in sine nu este impresionanta (spre comparatie. Germania a investit 70 de miliarde in Germania de Est, dupa reunificare!). Totusi, acest plan a salvat Occidentul, nimeni nu se indoieste de asta, asigurind reconstructia si dezvoltarea statelor care au acceptat planul, fiind inceputul a ceea ce in franceza se numeste „Les trentes glorieuses": cele trei decenii de dezvoltare, care au asigurat lumii occidentale prosperitatea de astazi.

Suma cea mai mare a primit-o Regatul Unit: trei miliarde si trei sute de milioane. Urma Franta, cu aproape trei miliarde si Germania cu un miliard jumatate. Noutatea si faptul cel mai important a fost ca nu se facea o diferentiere neta intre tarile neutre si cele combatante, dar nici intre cele invinse si cele invingatoare. Nu mai era vorba nici de o simpla ajutorare cu produse alimentare, ca dupa primul razboi mondial, nici de sustinerea unor aliati, ca in timpul razboiului.

Fireste ca n-a fost o simpla actiune umanitara. Din fericire. Scopul sau politic a fost evident dintotdeauna, respectiv, de a lupta contra influentei URSS si a partidelor comuniste in Europa. Unii spun ca planul a divizat de fapt Europa, aceasta fiind si intentia ascunsa a SUA. Poate ca asa a fost. Totusi, ramine ca un fapt de nimeni contestat ca a adus prosperitate Occidentului. De fapt, tarile din Est, deja controlate de sovietici, au refuzat orice ajutor din partea SUA. Unele, ca Cehia, au aflat ca nu vor sa fie beneficiare ale planului de la radioul oficial sovietic. Molotov, ministrul de externe al lui Stalin, in acel moment, l-a numit „imperialismul dolarului".

Dincolo de scopurile sale politice, planul avea motivatii imediate foarte puternice. Starea economiei acestor tari era foarte proasta. Foametea era inca o amenintare. Investitiile erau slabe, iar starea infrastructurii distruse de razboi era inca putin ameliorata. Grevele si crizele politice lasau in multe tari impresia de razboi civil iminent. De aceea, planul a constat in cel putin trei tipuri de actiuni diferite: ajutorarea populatiei civile cu produse alimentare si combustibil, sustinerea dezvoltarii economice, prin asigurarea de masini si tehnologie americane; apoi, sustinerea unor politici de stabilizare monetara si cooperare economica intre aceste tari. Asadar, planul a constat atit in ajutoare directe cit mai ales in crearea unui mediu economic stabil si facilitarea investitiilor si cooperarii economice. S-a spus de altfel ca a stat la baza procesului de integrare economica europeana. Este evident insa ca a facut mai mult decit sa aloce bani si ajutoare.

Este drept ca adesea planul a fost acuzat de imperialism; chiar si printre istorici; fiind asemanatt cu ceea ce sovieticii facusera in Est. De altfel, in mod ciudat, Planul Marshall pare sa fi favorizat o explozie a resentimentelor anti-americane, in tari ca Franta sau Grecia. Unele dintre acestea orchestrate de sovietici, cu ajutorul propagandei si mai ales al tovarasilor de drum din aceste tari, altele, aparute natural, ca un soi de complex al asistatului. Critica liberala a aratat ca acest tip de asistenta nu trebui fetisizat. Imi pare insa ca paradosul evidentiat de unii cercetatori, acela ca tarile care au primit mai putine ajutoare au avut o crestere economica mai mare, trebuie relativizat, plasat in contextul fiecarei tari in parte.

In acelasi timp, din punct de vedere moral este util de comparat ce faceau americanii pentru Europa „lor" si ce faceau in acelasi timp sovieticii cu partea din Europa pe care pusesera mina. Oricum, de atunci incoace, dupa cum observa Daniel Vernet, de la ziarul Le Monde, astazi sintagma ca atare a devenit un substantiv comun fiind aproape sinonimul oricarui plan de dezvoltare.

Din perspectiva istorica, macar doua invataturi imi pare ca putem extrage din aceasta experienta. Mai intii ca istoria poate fi utila. Americanii au inteles lectia interbelica. Este evident ca in anii de dupa primul razboi mondial, raspunsul la catastrofa economica si morala a fost nepotrivit. Atitudinea fata de Germania a sfirsit prin a decredibiliza orice proiect democratic in aceasta tara, mai ales in absenta prosperitatii. In al doilea rind, succesul planului ne poate arata si ca nu poti ajuta pe cine nu se ajuta singur. Nu asistenta economica pur si simplu duce la dezvoltare. Cultura muncii, controlul coruptiei, eficacitatea politicilor publice si mai ales cooperarea economica sunt valori neta mai importante. Pentru cine le cultiva.