Reinventarea artei?

Ceea ce se intimpla in arta contemporana face inca obiectul unor critici severe, dar si al citorva tentative de „reinventare". Discutii de acest fel am gasit in cartea lui Jean-Claude Moineau, autorul tomului intitulat Contre l’art global. Pour un art sans identité (Impotriva artei globale. Pentru o arta fara identitate, 2007). Esteticianul francez cauta sa indice locurile vulnerabile din interiorul „lumii artei", aratind in ce masura pot fi acestea corijate sau ameliorate. Cel mai puternic inamic al artei nu ar fi nici modernitatea, nici cultura mass-media, nici viata insasi, nici vreun alt dusman exterior, ci chiar arta in configuratia actuala. Asa cum viermele isi desavirseste lucrarea distructiva din interiorul fructului, desi face corp comun cu acesta, la fel trebuie privita cauza „infectarii" artei. Actiunea ei este „virala"; infecteaza tot ce o inconjoara, administrindu-si, totodata, propria otrava.

Autorul tematizeaza unele din conceptele extensive ale artei, cele care au retinut in mai mare masura atentia teoreticienilor: arta totalitara, arta totala, arta globala. Primul vizeaza comenzile politice si ideologice la care este obligat artistul, devenit agentul unei puteri opresive. Arta totala proclama coincidenta dintre arta si viata; praxisul artistic nu este distant si reflexiv, ci o forma plenara de angajament ontologic, quasi-organic. Conceptele de arta globala si de cultura globala sint doua din produsele de export occidental. Uneori par a se suprapune sau confunda. Arta globala nu este atit o arta integrala, cit una „integral integrata". Ea a renuntat la orice exterioritate, la orice transcendenta, complacindu-se in superficialitatea extrema. Tocmai de aceea, tinde a se confunda cu imaginea, cu look-ul. Este arta defilarilor de moda in chiar spatiile institutionale ale artei. Arta globala generalizeaza confuzia, facind indiscernabile arta autentica fata de non-arta, moda, bani. Destinatar este nu publicul, ci piata mondializata a institutiilor nationale si supranationale. Centrata mai curind pe exigente comerciale (dovada ponderea marilor „tirguri" de arta), aceasta a neglijat orice critica institutionala, dar si orice demers autoreflexiv.

Jean-Claude Moineau crede ca arta contemporana este pentru prima data una intr-adevar globala, mix planetar incontestabil; ea isi bate joc nu doar de vechile frontiere, ci si de actualele bariere geopolitice, fara a le putea totusi ignora. Activitatea artistica devine flux – material si virtual – de opere, capitaluri si persoane. „Lumea artei" se transmuta in retelele sofisticate de marfuri, strins conectate intre ele. Rolul artistului, la rindu-i, se modifica radical. „Artistul global" este cel care, inversind filiera traditionala, capata recunoastere mondiala inainte de a fi cunoscut la scara locala. Este artistul mobil, bursierul etern, rezidentul perpetuu in marile capitale ale artei. Atributiunile lui sint augmentate, jucind uneori partituri multiple, precum – mai nou – cea a comisarului de expozitie sau a criticului de arta. Situatia vine sa atrofieze sau chiar sa anuleze critica, intrucit aceasta presupunea o anume distanta sau independenta fata de contextul expunerii. Globalizarea este delocalizare si relocalizare, etalare de noi diferente si de noi inegalitati, care iau forma unui liberalism multicultural – permisiv, dar si restrictiv, totodata.

Dincolo de toate criticile si observatiile posibile, esteticianul francez admite oportunitatea si necesitatea unui nou inceput. Asistam in arta la tot felul de „reveniri", fie la modernism sau la concepte precum cele de autor, morala, etica, „forma documentara" sau estetica, nu toate cu sanse de reusita. Astfel de tentative sint, in fapt, forme de rezistenta meritorii fata de excesele globalizarii si reificarii. A venit momentul sa „reinventam" arta, adica sa o „deconstruim", nu doar pentru a-i desavirsi caderea, ci pentru a o reconstrui pe alte baze, mult mai solide. Unele din prejudecatile anterioare ar trebui abandonate; de pilda, fantasmele perimate ale „mortii artei", ale artei totale sau ale celei globale. Arta de astazi ar trebui sa reactiveze acele practici reale, functionale, insa nelegitimate convingator: „arta fara opera", „arta in afara artei", „arta fara arta", „arta fara identitate de arta".

„Arta fara opera" pune in discutie posibilitatea recunoasterii artistice a unor lucrari care nu au „aura" artistica a capodoperelor, insa functioneaza neconventional ca actiune, proces, lucru sau piesa. In cazul artelor socotite „efemere", documentul si documentarea tin adesea locul operei propriu-zise. Un rol similar il au expozitia, catalogul, vernisajul, filmele si fotografiile evenimentelor – mult mai importante in perspectiva unei „arhivari" ulterioare.

„Arta in afara artei" ia in considerare criza spatiului public. Este vizata situatia accesarii artei in spatiul privat, extinzindu-i-se sfera de actiune dincolo de limitele institutionale. Auditiile muzicale, vizionarile de filme, contemplarea unor tablouri sint posibile si in spatiile proprii sau alternative.

„Arta fara arta" este arta indiferenta la sine, la opere, la procesele artistice, la tot ceea ce este recunoscut si legitimat ca arta, arta despovarata de orice intentie auctoriala, fara a fi totusi non-artistica; este arta fara autor, perceputa, resimtita si judecata doar de „privitor" – singurul care o poate activa si recunoaste ca atare.

„Arta fara identitate de arta" presupune, dimpotriva, intentia autorului, dar evolueaza intr-un registru clandestin. Ea nu primeste atentie ca arta si nici nu este identificata ca atare; este o arta fara arta, fara nume si fara artisti.

Criza artei de astazi este mai curind nominala, adica una care vizeaza conceptul artei, crede Moineau. A reinventa arta nu inseamna a propune o noua definitie, ci a pastra arta indefinibila, fara concept si fara esenta. Arta fara identitate de arta nu trebuie perceputa, nici numita, nici judecata ca arta; tocmai absenta determinarilor o face mult mai eficienta. Este o arta care se sustrage obiceiurilor si reflexelor lumii artei, depasind obstacolele impuse de chiar numele pe care il poarta. Arta fara identitate de arta a renuntat la identitate pentru a-si atinge mai bine scopurile. Daca arta in genere si-a pierdut orice identitate, orice definitie, orice concept, solutia ar fi tocmai abandonul acestora, nu si al calitatilor care o recomanda. Altfel spus, recuperam arta acceptind voluntar prejudecatile care o submineaza.

Inspirate de retorica „de-definirii" artei, sustinuta in anii 70 de Harold Rosenberg, propunerile lui Jean-Claude Moineau au totusi parfum de paradox. „Reinventarea" – asa cum este preconizata – pare a miza pe forta de regenerare a chiar slabiciunilor artei. „Viermii" care o paraziteaza la interior nu sint defel anihilati, nu primesc antidot, ci, dimpotriva, par mai curind ajutati sa-si desavirseasca lucrarea destructiva si devoratoare. Cred ca in absenta criteriilor identitare si determinarilor precise, arta poate fi orice, mai putin arta.