Sanatatea si cultura clasei muncitoare

In urma cu cinci-sase ani, la Universitatea Laval din Québec, profesorul Daniel Mercure, specialist in sociologia muncii, mi-a povestit, oarecum amuzat, o intimplare petrecuta la Bucuresti, in primii ani de dupa schimbare: fusese invitat sa tina niste conferinte si, cum se ocupa de istoria muncii in gindirea occidentala, a propus un subiect circumscris acestei arii de cercetare. Mare i-a fost  mirarea cind organizatorii l-au refuzat, spunindu-i ca subiectul nu prezinta interes, tribulatiile clasei muncitoare nu mai preocupau pe nimeni. Incepusera mineriadele, iar framantarile si necazurile muncitorilor nu mai impresionau. Mi-am amintit de acest episod cind am deschis o carte recenta, o cercetare a antropologului american David A. Kideckel asupra trupului si culturii clasei muncitoare in Romania postsocialista (Polirom, 2010).

Viata muncitorilor este un subiect stinjenitor in Europa Centrala si de Est, asa isi incepe autorul prefata, precizind ca va folosi termenul postsocialism, utilizat in Occident pentru a desemna sistemul economic, si nu cel folosit in tarile din Est, postcomunism, ce descrie sistemul politic. In doar citiva ani, crede, din "modele de excelenta ale virtutii socialiste", muncitorii au devenit niste paria, simboluri ale incertitudinilor tranzitiei. Ei sint vizibili doar atunci cind protesteaza sau ameninta, altfel sint ignorati sau aratati cu degetul ca indicatori ai esecului vechii orinduiri sociale. Profesor de antropologie culturala si aplicata, consultant al unor organizatii internationale, autor al inca unei carti, remarcabile, traduse la Polirom (Colectivism si singuratate in satele romanesti, 2006), autorul este un bun cunoscator al realitatii sociale romanesti. In multele perioade de cercetare si stagii petrecute la noi, a asistat la decaderea industriei socialiste, la reorientarea societatii spre consum, la transformarile spectaculoase ale ocupatiilor si la caderea in captivitatea culturii de piata a familiilor fostilor muncitori. Romania, observa, a devenit o vasta piata de desfacere, iar Valea Jiului si Fagarasul, locuri in care-si desfasoara cercetarea, sint pline de cluburi, baruri, restaurante, cafenele, centre comerciale, buticuri, magazine, case de amanet, distribuitori de telefoane mobile si alti furnizori de bunuri "absolut necesare". Iar internetul, cu ingredientele sale –  "descarcari ilegale de filme", vizitarea site-urilor porno si jocurile video cu impuscaturi -, a devenit "o adevarata manie printre mineri si muncitori". S-a avansat foarte putin in rezolvarea problemelor clasei muncitoare, iata motivatia  angajarii autorului in acest proiect de cercetare.

Tema prioritara a tranzitiei (termen pe care insa antropologul american il ocoleste sistematic, considerindu-l inadecvat) pare sa fie „a te descurca". Nesiguranta locului de munca, stresul care decurge de aici, costurile de trai au deteriorat fizic si emotional pe cei mai multi dintre reprezentantii clasei muncitoare. Interviurile cu doi reprezentanti tipici ai acestei categorii – un miner din Valea Jiului si un muncitor din Fagaras – reconstituie situatia lor precara si mai ales  reprezentarea pe care o au despre aceasta. Sint si se simt bolnavi, functioneaza fizic la limita de avarie, se percep imputinati psihic, neputinciosi. Traiesc un sentiment de instrainare si teama, sint supusi la suferinte pe care nu si le imaginau cindva, cred ca li se face o mare nedreptate, pe care nu o merita. Au pierdut toate privilegiile ce decurgeau, odinioara, din statut. Se simt respinsi, marginalizati, anatemizati, etichetati (violenta e cea mai frecventa eticheta ce li se aplica). Reteta neoliberalismului a nascut in tarile foste comuniste o modernitate agresiva, aceasta pare sa fie o concluzie importanta a studiilor despre lumea din Est. Postsocialismul e dureros, comenteaza autorul acestui tablou sumbru. "Transformarile din aceasta perioada sint inscrise in corpurile, mintile si marturisirile multora dintre cei care traiesc aceste timpuri nesigure". Situatia  muncitorilor s-a schimbat radical, e o altfel de societate acum, iar ei privesc de dincolo de gard, cu jind, la lumea noua care se faureste fara ei. Ce pot face? Cum sa supravietuiasca? In vocabularul lor si-a facut loc un termen care era prezent si in perioada ceausista, dar acum e reinventat: a te descurca. A incerca sa faci lucrurile sa mearga, a te articula la noul context schimbind strategia de viata, stilul, limbajul. Nepregatiti cognitiv si socio-afectiv pentru aceasta confruntare, ei incearca diferite strategii de supravietuire, se angajeaza in mici afaceri pe care le rateaza, incearca sa-si conserve bruma de imagine de marca pe care cred ca o mai au si esueaza din nou, viata lor e o spirala descendenta pe care o comenteaza ori prin lamento, ori prin "haz de necaz". Vietile si cuvintele lor exprima neputinta in fata pericolelor, in confruntarea cu criza. Stiu, simt ca sint o clasa pe cale de disparitie. Am auzit mereu acest refren in copilaria mea. Dar atunci era vorba de alta clasa.

Clasa muncitoare se destrama in societatea postsocialista, iata o concluzie care figureaza ca titlu de paragraf in cartea pe care o comentam. Din clasa privilegiata si celebrata, ocupind primul loc in ierarhia sociala in societatile insulare (beneficiind de o situatie speciala in procesul de redistribuire a resurselor si recompenselor, oferind acces colectiv garantat la educatie si pozitii), a devenit o categorie  oarecare, cu o identitate incerta, impinsa spre marginea societatii. Schimbarile sociale au afectat indeosebi aceste categorii sociale puternice, solide, stapine odinioara pe destinele lor. Iar cei care au trait timpuri de glorie si putere resimt acut schimbarea. Nu e numai economica, ci si sociala, psihologica.

Ceea ce am infatisat aici reprezinta doar debutul unei posibile discutii despre perceptia de sine a clasei muncitoare in societatea de astazi. Poate ca subiectul ar merita o dezbatere mai ampla. Dar nu mai putin interesant ar fi sa-i interogam si pe ceilalti, pe cei care erau plasati cindva in aval de clasa muncitoare, ma refer la categoriile in care  puterea de atunci nu prea avea incredere, la tarani si intelectuali. Nu e tirziu inca sa aflam si cum isi percepeau acestia pozitiile de clase anexe si cum priveau, peste gard, spre clasa cea mai inaintata. Ma bintuie adesea o amintire dureroasa, cind m-am simtit mai mult decit discriminat: pentru admiterea la facultate am concurat 77 de candidati pentru zece locuri. Acesta era concursul rezervat tuturor. Dar alti zece colegi au intrat printr-un concurs special, cu "burse prin Sfatul Popular", un privilegiu acordat celor care proveneau din mediile sociale atasate, ceea ce insemna ca puteau accede la educatie inalta doar cu nota de trecere, cu cinci, si nu pierdeau bursa, daca treceau anul, indiferent de performante. Ideea era acordarea unui ajutor special fiilor din clasele cindva periferice. Numai ca eu, etichetat "mic burghez" pentru ca eram fiu de invatatori, eram, ma percepeam ca cel mai nevoias din grupa, parintii cu greu faceau fata sa intretina in scoli patru copii. Resimt si acum dureros acel statut de marginal. Invatatorii de astazi sint si ei in aceeasi situatie, cu greu fac fata economic, adesea nu-si pot da copiii la scolile dorite. Oare cum privesc ei la noii privilegiati? De categoria aceasta, de situatia ei, atunci si acum, cine se mai intereseaza?

Publicitate și alte recomandări video