Se strange surubul

Pe 21 mai anul trecut, Senatul Romaniei – camera decizionala in speta – a ratificat Tratatul Fiscal al UE, care fusese semnat la 2 martie la Bruxelles, iar pe 13 iunie a fost promulgat de presedintele Traian Basescu.

Tratatul a intrat in vigoare pe 1 ianuarie 2013; denumirea sa completa este Tratatul privind stabilitatea, coordonarea si guvernanta in cadrul Uniunii Economice si Monetare.

O denumire inocenta, trebuie sa recunoastem. Dar, ca in multe alte cazuri, in spatele inocentei se ascund lucruri deosebit de pragmatice, deseori constrangatoare.

S-au spus si s-au scris multe despre acest Tratat – ma refer la media romanesti – incepand din toamna anului 2010, cand s-a conturat ideea, pana la jumatatea anului trecut, cand a fost ratificat si promulgat la noi. Eu insumi am scris vreo 2-3 texte despre el. De atunci, insa, s-a cam asternut tacerea, romanii fiind total absorbiti de alegerile locale si parlamentare. Guvernul – si cel de pana la alegeri si cel de dupa – s-a referit doar sporadic si tangential la Tratat. Acum, insa, a venit, ca sa zic asa, „scadenta"; de la 1 ianuarie a.c. am intrat efectiv sub Tratat. Si nu este deloc o gluma si nici cale de intors nu exista. Daca pana acum Romania – ca si alte state membre UE, de altfel – a fost supusa la o multime de „monitorizari", un fel de supravegheri permanente pe fel de fel de domenii care nu prea corespund exigentelor europene, de acum inainte ea va fi supusa unui control care acopera practic intreaga tara. Este controlul pe politica economica, adica pe buget si pe datoria suverana, domenii care acopera, practic, pe toate celelalte. Pana acum, in cazurile in care monitorizarea gasea hibe intr-un domeniu sau altul, statul roman mai obtinea amanari, promitea ca va lua masuri, va aplica corectii, sanctiuni, pedepse etc. cu alte cuvinte o mai scalda. In ce priveste, insa, Tratatul Fiscal, aceasta tactica nu prea mai este posibila.

Pentru a intelege mai bine despre ce este vorba este necesar sa amintesc cateva prevederi alte Tratatului, cu riscul de a plictisi pe cei care le cunosc foarte bine.

In inima Tratatului se afla asa-numita „regula de aur" care spune clar ca bugetele nationale ale statelor membre trebuie sa fie echilibrate sau excedentare; asta inseamna – au cazut de acord semnatarii – ca deficitul bugetar nu trebuie sa depaseasca 3% din PIB, cel structural 0,3% din PIB iar datoria suverana sau guvernamentala 60% din PIB. Scurt si cuprinzator. Abaterile de la „regula de aur" sunt permise doar in circumstante exceptionale cum ar fi, de exemplu, o criza economica grava de care nu este vinovat statul respectiv.

Noutatea pe care o aduce acest Tratat fata de alte Tratate si Conventii ale UE de pana acum – lasand la o parte constrangerile de tipul „regula de aur" – se afla in domeniul sanctiunilor. Daca un stat se abate de la prevederile lui intra in functiune – in mod automat – un mecanism de corectie. Iar daca statul respectiv nu-si corecteaza abaterile intr-un timp strict definit, atunci intra pe mana Curtii Europene de Justitie al carei verdict este obligatoriu; iar daca nici acest verdict nu este respectat, atunci i se aplica o penalitate de 0,1% din PIB. De exemplu, dupa un calcul simplu, la un PIB de 146 miliarde de euro, cum este cel al Romaniei, penalizarea ar fi de 146 milioane de  euro, lasand la o parte alte consecinte, mai grave, cum ar fi pierderea de imagine, fuga investitorilor s.a.m.d.

Ce alte prevederi importante mai cuprinde Tratatul?

La un an de la intrarea lui in vigoare – adica pana la 1 ianuarie 2014 – statele membre trebuie sa incorporeze in legislatia nationala – de preferinta chiar in Constitutie – prevederile privind disciplina bugetara si mecanismul de corectie din Tratat. Apoi, orice masura de natura finaciar-bugetara, cu impact semnificativ, va trebui raportata, mai intai, la Bruxelles; de exemplu, emisiunile publice de obligatiuni nu mai pot fi facute fara aprobarea Bruxelles-ului. Mai dependente devin statele aflate sub procedura de deficit excesiv; ele trebuie sa adopte reforme structurale pentru corectarea durabila a deficitului si sa le supuna aprobarii Consiliului UE si Comisiei Europene etc., etc.

Fara indoiala ca Tratatul are si alte prevederi interesante, majoritatea constrangatoare, lucru firesc daca ne amintim ca el a fost gandit ca un fel de solutie la criza economica si financiara care afecteaza UE de cativa ani.

Intrebarea fundamentala pe care o ridica Tratatul ca intreg este urmatoarea: in ce masura afecteaza el suveranitatea nationala a statelor semnatare? Sau, mai corect: care atribute ale suveranitatii mai raman Statelor din cele, putine, care mai exista in prezent?

Raspunsul nu este usor de dat. Un lucru este, insa, clar: nu mai putem vorbi, in nici un fel, de suveranitate nationala ca acum 50-60 de ani. Daca am face-o am constata, fara dubii, ca acea suveranitate s-a transformat in mit. Nici macar tarile mari si puternice nu mai sunt suverane in sensul de atunci. Toti au devenit dependenti de toti intr-o masura mai mare sau mai mica, mai ales in plan economic. In ceea ce priveste UE, fiecare din Tratatele succesive pe care se intemeiaza a insemnat o diminuare a suveranitatii in intelesul ei clasic sau westfalian – dupa un termen consacrat in politologie. Adevarul este ca o asemenea suveranitate absoluta n-a existat niciodata iar cei care bocesc la mormantul ei uita ca acesta este, de fapt, gol. Apoi, sa nu uitam ca toti membrii UE au aderat de buna voie la organizatie si au semnat toate Tratatele pe care ea se intemeiaza. Sigur ca acea „buna voie" este relativa pentru ca state ca Romania, de exemplu, s-au alipit UE de nevoie, contextul politic, economic, geo-strategic etc. nepermitandu-i alternative. De aceea, intrebarea corecta ar fi nu daca o tara membra merita sa ramana sau nu in UE, ci ce-ar face ea, ce perspective ar avea daca s-ar retrage? In orice caz, tarile medii si mici ca Romania n-ar avea niciuna. Asadar, se aplica si in acest caz regula generala: ce pierzi intr-o parte castigi in cealalta. Pierzi in planul suveranitatii, castigi in plan politic, economic, strategic. Dar nici pierderea nu-i totala, nici castigul absolut.

Elemente ale suveranitatii – cum ar fi cele care tin de identitatea nationala, cultura, limba, traditii, obiceiuri etc. – pot fi conservate si asta tine doar de noi, dupa cum si castigurile in plan economic, politic etc. sunt, uneori, relative.

Una peste alta, Tratatul fiscal intrat in vigoare de la 1 ianuarie a.c. este un pas important spre integrarea tot mai profunda a Europei, poate chiar spre SUE (Statele Unite ale Europei) de care se vorbeste tot mai insistent. Dar despre aceasta mare tema, cu alta ocazie.