Sindromul iugoslav

 Belgrad. Sarbatoarea Invierii Domnului, 1999. Orasul este bombardat cu salbaticie de fortele NATO, in ciuda rugamintilor de incetare temporara a focului ale Papei si multor episcopi crestini. Belgradenii au iesit pe strazi cu lumanari in maini, intr-o procesiune impresionanta. In timpul acesta, Bill Clinton isi lingea satisfacut trabucul in Biroul oral si anula Legea Dodd-Frank ce interzicea bancilor sa se joace la bursa cu banii clientilor. A urmat definitivarea destramarii Iugoslaviei federale, la care au contribuit prin toate mijloacele si europenii. Personal, nu am inteles niciodata ce au avut cu sarbii, un popor demn si foarte curajos. Sau, poate, tocmai asta sa fi fost cauza…

A fost apogeul puterii americane, pe care – din pacate – au exercitat-o imoral. Iar, cum era firesc, gratie dreptatii divine, au inceput problemele. Americanii si europenii o tin numai in razboaie cu fratii celor pe care i-au ajutat in Bosnia, dupa ce atentatele acestora au facut ravagii in mai multe capitale occidentale. Apoi, criza a lovit si ea fara mila si inca nu se vede o iesire rezonabila din toate acestea. Clivajul transatlantic a devenit o groapa, iar Uniunea Europeana scartaie din toate incheieturile, bolnava de ceea ce am numit "sindromul iugoslav".

Acum discutiile se poarta pe marginea preconizatului referendum englez, ce ar urma sa aprobe iesire din Uniune. Ar fi inceputul destramarii, urmat imediat de separarea Scotiei de Anglia. In tot cazul, eu nu vad Marea Britanie semnand Uniunea fiscala si pe cea bancara, iar ce vor ei nu vor continentalii, iar deciziile se iau prin consens, trebuind aprobate de fiecare tara in parte. Deja, monetar, englezii joaca de mult cartea independentei, facand rau monedei europene, in colaborare cu Unchiul Sam.

Ani de zile, UE a cheltuit circa o treime din bugetul sau pe politica regionala si de coeziune, in scopul eliminarii disparitatilor si a dizolvarii vechilor conflicte de frontiera, prin infiintarea euroregiunilor. Rezultatul este ca disparitatile au crescut, iar regiunile au devenit tot mai independente. Mai ales cele bogate (Catalunia, tara Bascilor, Flandra, Tirolul de Sud, Scotia s.a.). Acum se pune problema Europei federale, in care – sa vezi ironia sortii – regiunile si euroregiunile cer drepturi egale cu ale statelor. Va dati seama ce harababura iese de aici? Curat coeziune.

Acesta este "sindromul iugoslav". Europa plateste pretul minciunii si al ipocriziei. In curand, pe harta sa, ca si pe cea a fostei Iugoslavii, vor fi numai petice. Un nou Ev Mediu, cum profetea Berdiaev. Oricum, identitatile se rescriu. Cat de pertinente mai sunt statele-natiune, mai ales cele profund indatorate? Daca statul roman continua politicile actuale, va avea nevoie sa se imprumute cu cate 20 miliarde/ an, aproximativ, ceea ce ne va aduce repede in situatia Greciei, cu un bemol: miza pe care o reprezentam noi e mult mai mica.

Comunitatea flamanda a obtinut aproape tot ce a cerut, iar Catalunia si Scotia au anuntat deja referendumuri pentru independenta. Criza accelereaza procesele entropice, este o oportunitate pentru regiuni. Bogatii Europei, fie ca este vorba de state sau regiuni, se plang ca-si ajuta vecinii mai saraci. Totul pana la bani, frustrarile istorice sau limba par sa conteze mai putin, ca si problema securitara. Sunt multe capete care viseaza la o "Europa a cetatenilor". Regiunile puternice deja colaboreaza intre ele si cu alte regiuni, peste capetele guvernelor, incheie aliante, devin subiecte de drept international. O astfel de alianta reuneste, de pilda, Catalunia cu Baden – Wurtemberg, Rhone-Alpes si Lombardia, patru regiuni care se autointituleaza "cele patru motoare ale Europei" si care au un buget mai mare decat cel al Spaniei.

Cei mari par sa fi optat pentru "mai multa Europa", dar problema regiunilor s-ar putea sa aduca mai putina. Asta deoarece constructia UE s-a facut de sus in jos, cu foarte multe minciuni si manipulare. Apoi pentru ca nu s-a cautat si deci nu s-a gasit un spirit european comun. Vechile egoisme nationale subzista. Plus ca nimeni nu stie care vor fi subiectii viitoarei federatii europene. Landurile germane, de pilda refuza sa devina o federatie in cadrul altei federatii, dupa modelul papusilor rusesti Matrioska, francezii nici nu vor sa auda etc. Or, alternativa la "mai multa Europa" nu e decat "mai putina Europa", iar asta inseamna cel mult piata comuna si cateva reglementari centrale.

Daca America s-ar apuca sa le propuna propriilor state cateva masuri ca cele propuse in Europa: uniune bugetara, uniune bancara s.a, Statele Unite ar exploda. Singurul lucru ce a tinut a fost obligativitatea bugetelor echilibrate la nivel statal, a ortodoxiei bugetare. Nimeni nu le poate impune mai mult. Cum ar fi posibil atunci in Europa, care e mult mai diversa si nu are 250 de ani de moneda unica, nu are o limba comuna, o veritabila conducere politica, armata comuna, o traditie de unitate, un spirit european?

In Europa are loc un proces continuu de integrare – dezintegrare, ce tine seama de foarte multi factori. Pentru a reusi, procesele de integrare trebuie sa fie spontane si autentice. Ma tem deci ca miza reusitei este mai mult una culturala decat economica. Si ma mai tem ca elitele europene nu stiu ce este adevaratul federalism, care presupune o realitate solida, asezata pe valori comune, pe limitarea si controlul puterilor, echilibru de forte, respectarea drepturilor tuturor subiectilor, inclusiv politici asimetrice fata de regiuni, garantii, modalitati de protejare etc. si vor crea o forma fara fond. Viitorul sau este imprevizibil, situabil undeva intre ideal si utopie si marcat de "sindromul iugoslav".

* Tiberiu Brailean este profesor doctor la Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor din cadrul Univeristatii "Al. I. Cuza" Iasi