Spirite inrudite

Mircea Cartarescu scria, la un moment dat, un foarte interesant text despre relatia "culturii inalte" asa-zicind cu "mondenitatea" (tot asa-zicind). Scriitorul se arata acolo surprins de "vedetismul" construit, in ultima vreme, in jurul personalitatii sale. Dupa "momentul Basescu" – intrat cumva in constiinta nationala – a urmat "cazul Nastase", cel putin la fel de popular. (Se pare ca fostul premier l-ar fi mentionat, la rindul sau, pe autorul Levantului, intr-un context public mai curind lipsit de fior intelectual). A devenit o chestiune mondena, prin urmare, lectura lui Cartarescu, tot asa cum, pe un alt palier, familiarizarea cu Paulo Coelho ori cu Dan Brown este o marca de apartenenta neconditionata la lumea buna. Coafezele, vinzatoarele, iepurasii Playboy, cintaretii, parlamentarii, gardienii publici si fotbalistii citeaza, competent, din Nostalgia, iar lautarii, patiserii, frizerii si maseurii dorm cu Orbitor sub perna. In sfirsit, fara a lungi mult vorba, un intreg univers moldo-vlah – de Halimà – vibreaza la mieunaturile subtile ale vajnicei "momite" Ercul (nu e treaba mea, dar poate ca si complexa revista Elle, unde Cartarescu a acceptat colaborarea, ar avea ceva de comentat pe aceasta tema de interes comunitar).

Totul a culminat, spune Cartarescu, in clipa in care a aflat faptul ca fan-ul lui cel mai inversunat ar fi Adrian Copilul Minune, alias Adi DeVito (cum, nu stiati ca bravul manelist s-a autointitulat astfel intr-o clipa de extaz egocentric?). Rafinatul calator printre ruinele vechii Elade ("excursia" respectiva a lui Adi a fost puternic mediatizata, la vremea ei, de catre ProTV) a declarat undeva ca optzecistul bucurestean ramine "scriitorul" lui "preferat". Soc indicibil pentru Cartarescu, intrucit, veti vedea imediat, aici se ascunde un mesaj cifrat al transcendentei istorice. Isi aminteste autorul ca, in urma cu doua decenii, pe cind era profesor de romana la o scoala din Colentina, a trait o experienta didactico-artistica de neuitat. Directoarea i-a intrat odata, intempestiv, la ora, insotita de o echipa de lautari. Intre ei stralucea, datorita zimbetului cuceritor, un copilandru coplesit, in mod vizibil, de o suferinta hormonala, exprimata medical prin termenul de nanism (hipofizar).

Doamna in cauza, fericita pina la extaz, l-a prezentat pe baietel cu aerul suveran al marilor descoperitori de talente artistice. Individul era in clasa a cincea, desi arata mult mai mic, si a fost introdus ca "maestru acordeonist". Dovada o reprezenta, pe loc, mica sansoneta interpretata cu aplomb de grupul invadator, in frunte cu liderul sau minuscul, inaintea tinarului profesor si a clasei lui inmarmurite. "Sansoneta" constituia, desigur, o "proto-manea" (cum o clasifica scriitorul), iar numele micului protagonist surizator era "Adi". Ce sansa, comenteaza Cartarescu, pentru doua viitoare "vedete" ale Romaniei post-ceausiste, de a se intilni intr-o faza de pionierat a ascensiunii lor "culturale" si "intelectuale". Ce gluma a istoriei, as adauga eu, de a pune fata in fata, intr-o etapa primordiala, doua "spirite" carora dinamica axiologica a lumii noastre de azi le-ar spune, fara indoiala, "inrudite". Nu critica, nu premiile literare, nu traducerile in multitudini de limbi internationale, incheie amar autorul, inseamna adevarata consacrare, ci asocierea la aceasta "elita" a vulgului, patronate de tipi precum Adrian si vulcanicii sai prieteni.

Aprob, lipsit de ezitari, insa completez, totodata, observind ca "mondenitatea" culturii inalte a fost mereu resimtita de catre intelectuali ca un rau necesar. Nu poti si nici nu vrei – in postura de artist – sa creezi doar pentru elite. Fiorul muncii creative iti gidila orgoliul numai cind auzi, daca nu de mase furibunde, luptindu-se sa-ti atinga coperta ultimei carti, sa asculte citeva acorduri din cea mai recenta simfonie compusa de tine ori sa-ti zareasca, fie si pentru o secunda, albastrul singular pe care l-ai folosit in pinzele noului vernisaj, atunci, cel putin, de grupuri (eterogene profesional!) de admiratori, dispuse sa te aplaude la scena deschisa. Ca atare, exista o componenta "populista" in fiecare scriitor (precum si in fiecare artist), componenta ce palpita, secret, la zimbetul de familiaritate aruncat de, sa spunem, telefonista – altfel placida – in momentul cind, vazindu-ti numele, incepe sa tasteze factura. In plus, vulgul a trait intotdeauna cu nostalgia marii literaturi, facind un caz enorm, in snobismul sau, de evenimentele editoriale autohtone si mondiale. Pentru edificare, va voi relata o povestioara comunista, de o incontestabila autenticitate.

Pina in 1989, taica-meu a fost redactorul-sef al uneia dintre putinele edituri din Romania (la acea vreme). Pozitia ii asigura un avantaj cultural considerabil: toate aparitiile editoriale importante din tara se aflau la noi in casa inca din faza lor de "semnal", adica inainte de ajunge in librarii. Orice carte semnificativa, oricit de dificil de obtinut (daca va amintiti, la iesirea pe piata a unor scriitori din epoca, multe librarii ramineau fara ferestre sub presiunea cititorilor incolonati afara, haotic si agresiv, ca la cozile pentru carne) intra in biblioteca noastra in doar citeva zile de la tiparire. In perioada crizei alimentare, un amic pragmatic – bine informat asupra acestei calitati extraordinare a profesiei tatalui meu – a intervenit abrupt in viata noastra, abordindu-ne, in preajma unor Sarbatori, cu repros nedisimulat: "Bai, fraierilor, ce tot mincati voi tacimurile lui Nea Ceasca? Cu tezaurul vostru ati putea-o tine numai in salamior de Sibiu si muschiulet Montana!". "Ce tezaur?", a intrebat taica-meu nedumerit, sub cenzura ucigasa a privirilor noastre marite, de copii cu sucurile salivaro-gastrice activate asemenea Niagarei la inceputul primaverii. "Cartile!", a zis prietenul cu fermitate.

Vazind deruta fundamentala a tatalui meu, omul a explicat plictisit: "Toti macelarii, toti cirnatarii, toti covrigarii vor, batrine, cartile de elita, despre care aud pe la colturi. Cunosc un aprozarist care are cea mai tare biblioteca din Moldova, facuta pe sub mina, cu bani grei. Volumele sint absolut imaculate, neatinse, tipul nu mai retine nici macar titlurile lor, dar se lauda, mort de fericire, peste tot, cu averea lui editoriala… Ia scoate repede un teanc de carti greu de gasit si scrie iute o lista de alimente preferentiale. Om te fac, ma auzi?". Promisiunea a fost respectata ad litteram. Istoria… lui Calinescu ne-a adus, dintr-o bucata, citeva kilograme de muschiulet de porc foarte fin, Istoria ideilor si credintelor religioase a lui Eliade un numar de pui cam anemici, dar gustosi. Cel mai iubit dintre paminteni a produs lamii, unt si un cofraj de oua, Shogun, Magicianul si Incognito (plagiatul lui Barbu) au echivalat cu mai multe sticle de ulei, zahar si chiar cafea, iar De la Zalmoxis la Genghis-Han a aceluiasi Eliade ne-a oferit niste masline – Dumnezeule! – fara echivalent in universul vegetal. Mari, ovale, lucioase, simetrice. Nici ierbivorele mongoloide ale marelui Genghis-Han nu lasau in urma, sint convins, "podoabe" atit de perfecte. Am dat atunci o petrecere pe cinste. Petrecerea "spiritelor inrudite".