Timpul lui Eminescu & Scranciobul lui Caragiale

"Draga mea fetita, iti trimit un mandat postal 50 fr. – atita acum, peste alte citeva zile sper a putea trimite alti 50. Nime nu e-n Bucuresti incit aproape toate numerele Timpului se expediaza in strainatate. Din cauza asta administratia noastra nu are un ban si nu-mi poate avansa leafa. Ti-am fagaduit in scrisoare din Chiustenge sa-ti trimit de voi putea datoria ce ai a plati pentru Micle. In acest moment de criza mi-e insa cu neputinta s-o fac. Abia in septembrie sper a ti-i putea trimite" – sint rindurile desprinse dintr-o scrisoare a lui Eminescu expediata, in iulie 1882, Veronicai Micle. Eminescu vorbeste de criza. E vorba insa de o criza temporara, legata de scaderea tirajului ziarului unde lucra, nu de una generalizata, ca in vremurile noastre. In lunile de vara tirajul Timpului se subtia asemenea unui riu intr-un anotim secetos. Si odata cu el si lefurile redactorilor, care soseau cu intirziere. Eminescu desi era bolnav (bubele de la picioare supurau, medicii ii recomandau sa mearga la salina), raminea in redactie, muncind din greu la editarea fiecarui numar… Bucurestiul vara arata dezolant, dar si mai dezolanta era atmosfera din dulcele nostru tirg, ramas cam in paragina dupa ce si-a pierdut statul de capitala: "Daca-as veni la Iasi?" ii scria el Veronicai cu durere in glas. "Pe aripile vintului as veni, numai sa pot. Dar ce vrei tu, dulcea si mica mea copila, sa fac eu acolo, unde saracia si lipsa de ocupatii e chiar mai mare decit la Bucuresti?!" Si concluzia lui Eminescu: "In asemenea epoca, draga mea fata, omul trebuie sa fie foarte stricat ca sa se mentina la suprafata."

S-a schimbat ceva esential in decursul timpului? Nu prea. Saracia de la Iasi a ramas aceeasi. Daca nu cumva chiar s-a amplificat. Economia nici nu stii de unde misca. Daca te incumeti sa mergi spre vechea zona industriala, te apuca disperarea. Industria a fost pusa pe chituci. In cei aproape douazeci de ani de la caderea ceausismului, economia ieseana s-a tot dus la vale. Gara arata ca dupa bombardament. Aeroportul, in comparatie cu cele europene, nu e mai mare decit o prapadita statie de autobuz. Daca vreun oaspete strain se intimpla sa aterizeze dupa lasarea intunericului pe aeroportul situat pe unul din dealurile Iasului, are impresia ca a coborit intr-un loc aflat undeva la capatul lumii. Cu astfel de "poarta" de intrare in oras, cum poti sa atragi investitorii? Din patru in patru ani, in timpul campaniilor electorale, guvernantii promit modernizarea lui. Tot atunci mai fac si alte promisiuni. Imediat dupa ce trece perioada electorala, totul ramine ca la inceput. Daca ar fi sa facem comparatii, economia Iasului s-a intors la nivelul anilor cincizeci. De fapt, singura industrie e universitatea. E singura uzina vie, care produce insa forta de munca gratuita pentru export. Si a mai ramas ceva, Antibioticele. Dar si asupra acestei unitati, singura de virf in industria locului, se fac presiuni. Poate ca Romania nu are nevoie (sau voie) sa produca medicamente proprii. Si nici altceva. Chiar daca populatia e din ce in ce mai bolnava si mai saraca decit oricind, medicamentele trebuie sa fie toate de import. Capitalul strain nu are nevoie de concurenta. Nici la Iasi, nici in alta parte. Are nevoie doar de piata de desfacere.

Nu stiu ce statut aveau Principatele in vremea lui Eminescu. Oricum, in ciuda tututor neajunsurilor, exista un spirit tinar, o incredere in forta natiunii. Azi Romania a devenit o tara coloniala. Sintem o colonie, dar nu stim a cui.

In comparatie cu Iasii, Bucurestiul e un oras prosper. E multa mizerie acolo, dar si multi bani… Bani destul de multi… Dar pentru a ajunge la ei, vorba lui Eminescu, "omul trebuie sa fie foarte stricat, ca sa se poata mentine deasupra apei", altfel virtejul il va baga la fund. La Bucuresti, moldovenii nu sint suficient de smecheri pentru a se descurca. In capitala, lumea se afla intr-o perpetua miscare. Cine se descura? Cum cine, miticii lui nenea Iancu. "Cu redactia s-a intimplat intii, ca peste noapte s-a schimbat tipografia (…), al doilea, ca alaturi de Timpul s-a mai dat vint unui alt ziar, Scranciobul, devenit cotidian si dirijat de Caragiali. Departe dar ca noua organizare sa-mi fi adus vro inlesnire, sint din contra silit ca zilnic sa scriu, caci amicul meu nu mai lucreaza decit exclusiv pentru Scranciobul sau, incit am destule si prea destule cuvinte pentru a ma plinge de el…" Ca un bun amic, Caragiale ar fi putut sa-i ofere si lui Eminescu o rubrica la noua publicatie aparuta peste noapte. Dar ce ghiseft ar fi avut!? Interesul lui Caragiale era ca Eminescu sa fie cit mai ocupat si sa stea in capitala. Nenea Iancu avea planurile sale… de crailac nascut la Haimanale… Ata il tragea la Iasi… Legat de acestea, se pare ca Eminescu banuia ceva, dar fiind peste cap ocupat cu munca la ziar si cu boala sa, nu dispunea de timp suficient pentru a-si rasuci cutitul in rana care-l apasa "Dulcea mea Cuta, tare mi-e dor de tine, de ochii tai, de gurita ta si cu toate acestea sint atit de plouat si de ocupat, incit n-am vreme nici sa plec pe vreo doua zile la Iasi, ca-nainte. Am sarit din lac in put cu schimbarea asta. Caragiali nu mai lucreaza nimic si abuzeaza pot zice intr-un mod extraordinar de prietesugul meu pentru el – ba mai are de gind sa plece si la Iasi, nu stiu eu singur pentru ce…"

Cum pentru ce? Pentru Veronica…