Un contact

De sarbatori am ajuns la televizor, unde un canal mi-a prilejuit simbata Contact–ului (1997, Robert Zemeckis). La 35 de ani, Jodie Foster cerceteaza undele radio din spatiu, asculta interferente, sperind sa prinda alte planete pe fir. Plauzibil e putin spus; pina spre a doua jumatate a filmului, ideea de SF nu transpare de nicaieri. Contact nu e Dune, nu apar viermi supradimensionati, fremeni cu ochi albastri sau Maici Superioare; ocolind imaginarul de basm, romanul lui Carl Sagan nu ataca exteriorul lumii sensibile nici macar de pe colina paranormalului. E vorba doar de o cercetatoare cu casti pe urechi si monitoare de control in fata. S-ar putea ca din 1997 pina acum sa ne fi familiarizat cu posibilitatea de existenta a exteriorului, mai ales dupa tam-tam-ul Mileniului sau al lui 2012 (disparut – de parc-ar fi trecut – din sirul de vesti despre viitor).

Pentru Jodie, un extraterestru nu inseamna decit semnal sonor, un munte de unde, pulsatie. Stapinindu-si pasiunea si interesul, ea obtine finantare pentru inca patru ani de ascultat cosmosul; romantic, romancierul re-tematizeaza cautarea exteriorului intr-un contrapus masculin, un pastor spiritual la fel de tinar ca Jodie, sfatuitor al lui Bill Clinton. Introdus – in montaj – ca personaj in conferinte de presa, seful americanilor serveste plauzibil constructiei care incearca sa evite cit mai mult eticheta de „stiintifico-fantastic". Personaje puternice: impotriva lui Jodie, blondul pastor aduce toate argumentele crestinismului terestru, pentru ca ei doi au fost iubiti. Prin acest detaliu, filmul-ecranizare renunta intrucitva la alura de plauzibil, tradindu-si constructia bazata pe simetrii. Incercind sa spuna cit mai mult intr-o incercare de filozofie anecdotica, autorii contrapun, unesc, re-despart extraterestrul si spiritualul in personajele celor doi experti ai stiintei, respectiv religiei.

Masina timpului e poate singurul element care tine de imaginarul grafic consacrat al SF-ului. Drumul lui Jodie prin gauri de vierme seamana cu multe genuri de fantasme vizuale replicabile pe pamint. Precum interiorul vijiitor al toboganelor cu apa de la 5 ani, trip-ul intergalactic o duce pe Vega, la intilnirea cu ceilalti. Aici, autorii au o sclipire: extraterestrul ia forma tatalui ei mort. In acelasi timp, insa, apare impresia de construct romanesc: e o idee prea buna, prea rotunda si plurisemantica aceea in care, pentru a inlesni contact­ul, extraterestrii preiau aparitia fiintei cu care terestrul relationeaza nemediat – in acest caz, figura tatalui. Nu cred ca extraterestrii seamana cu ceva. Imi imaginez alte lumi tocmai prin aceea ca se afla in afara posibilitatilor imaginatiei mele; sint lipsite de trasaturi. Intr-un fel, extraterestrii lui Zemeckis isi pastreaza aceasta anonimitate, prin care nu putem vedea ceea ce nu ne putem imagina.

Pelicula functioneaza cu personaje puternice, implicatii socio-politice si o conventie realista care, cu exceptia contactului imaginat, pastreaza intimplarile inautrul unui plauzibil mult mai spectaculos decit ar fi facut-o designul SF. Programarea filmelor de sarbatori e intotdeauna fascinanta, pentru ca vadeste propuneri si atitudini. De ce Contact acum? Extraterestrii raminind invizibili, pastorul spiritual luptind pentru aceasta lume de aici, tot ce ramine e cautarea cercetatoarei. Necredincioasa, dr. Eleanor "Ellie" Arroway are forta celor care neaga, dar continua sa tinda; o energie asociabila oricarei forme de religie, indiferent de dogma.