„Un geniu isi ia ramas bun…”

In toamna lui 2006, o stire-bomba a facut inconjurul lumii (literare): Gabriel Garcia Marquez, celebrul autor al "Veacului de singuratate", laureat al Premiului Nobel si, dincolo de asta, un personaj notoriu, a anuntat ca, din motive de sanatate (un cancer limfatic) se retrage din viata publica. Dar nu atit aceasta veste a facut senzatie cit, mai ales, scrisoarea de adio, adresata prietenilor, cititorilor si admiratorilor de pretutindeni, ce a insotit anuntul. Un publicist francez, Adrian Irvin Rozai, isi plasa comentariul la Scrisoare sub titlul patetic pe care i l-am imprumutat mai sus. Scrisoarea – ni se spune – a circulat mai intii din mina-n mina, spre a ajunge mai apoi in presa si a cunoaste o difuziune – si consacrare – mondiala prin internet. In ceea ce ma priveste, la vremea aceea neavind acces la internet, habar n-aveam de continutul scrisorii si de reactiile cititorilor / comentatorilor. E posibil ca Scrisoarea si comentariile aferente sa fi aparut si in media romaneasca, dar nu mi-au cazut la indemina. Un timp am suferit in tacere de aceasta frustrare, apoi m-am luat cu alte cele si mi-a trecut. Mai bine.

Acu’, fiind si eu internaut, tocmai am primit, artistic ilustrata cu imagini din Paris, scrisoarea pierduta. Va marturisesc sincer ca am citit-o cu acea curiozitate – cam vicioasa – cu care, in urma cu vreo zece ani am parcurs epistolarul inedit Eminescu-Veronica. Deosebirea e doar de adresabilitate: cei doi bieti indragostiti, din final de secol XIX, isi spun doar lor insile povestea (ca dovada – scrisorile au fost editate abia peste un veac),  pe cind magicianul prozei secolului XX se adreseaza intregului mapamond. Sa citim: "Daca pentru moment Dumnezeu ar putea uita ca sint o papusa de cirpa si mi-ar da drept cadou o bucatica de viata, as profita de ea cit mai mult posibil. Nu as spune probabil tot ceea ce gindesc, dar cu siguranta as gindi tot ceea ce spun. As da valoare lucrurilor nu pentru ceea ce reprezinta, ci mai curind pentru ceea ce semnifica". De la un pasaj la altul, tensiunea textului creste, formularile aforistice fiind potentate de un patetism abia tinut in friu: "Daca Dumnezeu mi-ar face cadou inca putina viata – m-as imbraca cu simplitate, m-as lungi pe burta pe pamint, lipindu-mi de el nu numai corpul, ci si sufletul. Le-as arata oamenilor cit de mult se insala gindindu-se ca inceteaza sa iubeasca atunci cind imbatrinescc, fara a sti ca imbatrinesc atunci cind inceteaza sa iubeasca. Unui copil i-as da aripi, dar l-as lasa sa invete singur sa zboare. Pe batrini i-as invata ca moartea nu vine odata cu batrinetea, ci mai curind odata cu uitarea". Oare sa fi citit Marquez Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie? Putin probabil. Si totusi, cum se intilnesc marile spirite!

Ne-am obisnuit, noi, astia mai pretentiosi esteticeste, sa ironizam, daca nu cumva sa dispretuim tele-novelele, si iata ca un Marquez vine cu un discurs care te seaca la lingurica: "Am invatat atitea de la voi, oameni! Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca in virful muntelui, fara sa stie ca adevarata fericire consta in felul in care urci". Mi-am amintit, citind acest pasaj, de, intr-adevar, fericirea care m-a cuprins cind am urcat pentru prima data (si, cred, ultima) un munte, nu mai inalt de vreo mie doua sute de metri… Dar in mod sigur n-aveam intentia de a ramine "in virful muntelui"… si iarasi din invataturile acelui Márquez: "Am invatat ca atunci cind un nou nascut stringe pentru prima data, in mina sa micuta, degetul tatalui sau, el il prinde in capcana pentru toata viata." "Asa e!", am exclamat (in gind), retraind senzatia coplesitoare, din urma cu 36 de ani, cind fiul meu mi-a strins un deget – fara insa a-mi apuca toata mina – felicitindu-ma, parca, pentru fapta vitejeasca de a-l fi proiectat in lume. "Am invatat ca un om nu are dreptul sa priveasca de sus pe un semen al sau, decit atunci cind trebuie sa-l ajute sa se ridice." Cita intelepciune populara, exprimata printr-o frumoasa intorsatura de condei! Revazindu-mi, intr-o clipita, filmul vietii, m-am bifat, satisfacut, printre cei care n-au avut aroganta de a privi – pe cineva care nu merita – de sus. In acelasi timp, oricare dintre noi, muritorii, aflati intr-o situatie limita, ne-am marturisi celor din preajma: "Sint atitea lucruri pe care le-am invatat de la voi! Dar putine imi vor servi cu adevarat, pentru ca atunci cind ele vor fi fost aranjate in aceasta valiza, care este viata mea, din pacate eu voi fi pe cale sa mor." Viata ca un peron, viata ca un vagon, viata ca o valiza – ce poate fi mai deznadajduitor si mai apocaliptic cind, dincolo de bolile noastre in/curabile, primim aproape zilnic avertismete privind sfirsitul iminent al lumii pamintene?! (Tocmai ce trecu un asteroid pe linga noi – si se pregateste altul!) Dar cit de dezarmant le spune acel Marquez: "Ziua de miine nu este asigurata nimanui, tinar sau batrin. Astazi ar putea fi ultima data cind ii vezi pe cei dragi. Nu mai astepta, actioneaza acum, pentru ca s-ar putea ca miine sa nu mai vina niciodata si cu siguranta vei regreta ziua in care nu ti-ai facut timp pentru un suris (ar merge si o povata, cf. unui cintec romanesc de muzica lejera, n.m.), o imbratisare, un sarut si in care ai fost prea ocupat pentru a adresa celor dragi o ultima urare". Regretele, precum s-ar deduce, ar fi ale celor ce supravietuiesc, cel repauzat intru Domnul nemaiavind cind si cum sa regrete ceva. E, mi se pare, aici, o mica inconcordanta a timpurilor, dar fiind vorba de un Marquez, sa trecem. Trebuie sa recunosc ca m-am regasit in multe din indemnurile columbianului iubitor de Fidel, ceea ce nu inseamna ca le-am si urmat. "Spune intotdeauna ce simti si fa intotdeauna ce gindesti. Nimeni nu-si va aminti de tine pentru gindurile tale secrete." Eu as fi zis: "Spune intotdeauna ce gindesti si fa intotdeauna ce simti", dar eu nu sint Marquez. Cit priveste secretele vietii, cei mai multi oameni le duc cu ei in mormint. In ceea ce ma priveste, cu mult inainte de a citi acest fals Marquez, m-am dedat la unele sinceritati ce erau sa ma lase fara barba.             

Am zis fals Marquez? Da, doamnelor si domnilor cetitori, hai sa n-o mai lungim: Scrisoarea de ramas bun prietenilor, cititorilor, admiratorilor este un fals, n-as zice ordinar, ci extraordinar! Acelasi Adrian Irvin Rozei, care a comentat-o printre primii, a dat in vileag si facatura. Artizanul epistolei este un artist (de marionete) argentinian, stabilit in Mexic si care a avut – trebuie sa recunoastem – geniala idee de a-si relansa spectacolele, in drastica scadere de audienta, de la un cabaret, incropind acest scenariu de telenovela. Asa cum se intimpla, Marquez a aflat printre ultimii, dupa ce falsa scrisoare facuse inconjurul lumii. Cind a vazut textul, autorul Toamnei patriarhului a fost consternat: "O astfel de gluma literara nu merita nici macar o dezmintire. Ceea ce intr-adevar m-ar putea ucide nu este cancerul, ci rusinea de a-mi imagina ca cineva ma crede capabil sa scriu un text de un atit de prost gust". Marionetistul – care avea in continuare un succes fulminant – a recunoscut paternitatea textului, dar s-a scuzat ca el nu-i nici scriitor, nici filosof, ci "o fiinta umana cu nevoia de a comunica ceea ce simte si face". Dupa o intilnire intre cei doi, Marquez a mai indulcit reactia (probabil spre a nu-l duce pe artist la sapa de lemn): "Poemul e foarte frumos, dar nu-i scris de mine."

E asa o zapaceala, incit nici eu nu mai stiu daca textul de mai sus e scris de mine sau de un alter ego…