Caută 
5 MIN
Cine vede in prezent, spunea Marcus Aurelius, a vazut totul, adica si cite s-au ivit pina acum din vesnicie, si cite se vor scurge in necuprinsa vreme de acum inainte, „caci toate au aceeasi origine si infatisare”. Prin urmare, nu e de mirare ca uneori ne inspaiminta mai mult clipa prezenta decit cea viitoare. Cea de acum, care trece si care in orice clipa e alta si ca un virtej absoarbe in uitare tot ce a fost nimic altceva decit nimic, pretutindeni, aiurea si nu va fi nicaieri.
Nu stiu daca eu vad chiar bine in „prezent”, dar oricum stau cu ochii deschisi sa scrutez prapastia aceasta care e timpul. Pe vremuri, cind lucram ca economist la B.J.A.T.M. Iasi, obisnuiam, dupa program, sa ma duc pe malul Bahluiului si sa privesc cum curge apa. Asta ma odihnea, imi reda puterile, imi alunga din suflet orice ingrijorare. Intram in oras fara sa aud zgomotul masinilor, al tramvaielor. Mergeam pe strazi ca si cum as fi mers pe malul unei ape. Trecerea timpului trebuie sa ne insenineze, nu sa ne tulbure. Nici el, timpul, nu e mai mult decit o apa care curge; sa-l lasam, deci, sa curga in voie, fara sa ne intrebam de ce curge si incotro. Intrebarile nu mai au nici un rost, ca, de altfel, nici raspunsurile. Daca-ti cade intr-o zi o caramida in cap, sa stii ca ea a mai cazut sau, oricum, va mai cadea si peste alte capete.
Dumnezeu nu se intreaba, nici nu-si raspunde. Si totusi, intrebarile lui nespuse bintuie constiinta noastra. El e doar forta si ordine.
Alcatuita doar din miini care fac parte dintr-„mare de miini” ce se misca in haos, divinitatea nu are timp pentru intrebari sau raspunsuri, pentru tristete sau indoiala. Dumnezeu nu are constiinta, ci doar putere de a plamadi.
*
Cum trec pasiunile omenesti, tot la fel trece si poezia. Caci, pentru mine cel putin, poezia a insemnat patima si nu altceva. Si iata ca imi aduc din nou aminte: copil fiind, facusem in spatele casei un fel de prisaca pentru bondari si viespi, nu departe de stupii pe care ii ingrijea tata. Toata ziua, apoi, umblam pe cimp in cautarea unor cuiburi, cred ca asa se spune, de bondari sau de viespi. Odata descoperit cuibul, il aduceam la mine sub geam, intr-un stup mic, o ladita de lemn confectionata de mine, si apoi, de dimineata pina seara, urmaream cum se invirte cite un bondar sau cite o viespe in jurul stupului, cum pleaca si se intoarce de la cimp. Nu mai tin minte ce s-a intimplat cu stupii mei, cum m-am lecuit de aceasta boala, lucrurile imi par la fel de indepartate in timp ca si antichitatea, in sfirsit, cred ca m-am pasionat de altceva. Nu mai enumar toate pasiunile din copilaria mea, au fost multe, atit as vrea sa spun ca aceasta cu stupii pentru bondari a fost una dintre cele mai puternice.
In adolescenta, am prins, ca sa spun asa, pasiune pentru porumbei. Intr-o zi, un vecin mi i-a prins pe toti, le-a taiat cu un cutit aripile si i-a aruncat peste gard in curte. Si asta pentru ca ii murdareau acoperisul! Nu intru in amanunte, n-are rost. In sfirsit, mi-am refacut, dupa vreo doi ani, hulubaria, dar n-a trecut mult timp, aveam din nou vreo suta de perechi, si nu ma mai saturam privindu-i cum se rotesc deasupra casei; au plecat la cimp, era, pare-mi-se, primavara, in timpul semanatului, si a doua zi am gasit tot podul semanat cu porumbei morti; murisera pentru ca au mincat porumb otravit.
*
Cuvintele pastreaza inauntrul lor latente ascunse si, printr-o anumita asezare, printr-o anumita ordine intuita de poet, pot aduce binele sau raul. Ne pot aduce liniste sufleteasca sau ne pot nelinisti pina la culmea disperarii de care vorbea Cioran. Suflul care-l inspira pe poet – si aici am sa exemplific citind un pasaj dintr-o poezie splendida de Whitman – vine de departe, din sufletul unor lucruri (lucrurile poseda si ele suflet, caci, daca nu l-ar avea, n-ar putea sa existe tot ce exista; indiferent daca e lucru sau fiinta, e totusi ceva insufletit, exista prin suflare, materia anorganica e primul neant al materiei organice) sau fiinte pierite demult si din care a ramas o vaga energie ce se manifesta sub forma unor unde sensibile sau sub forma unor corpusculi infimi ce impregneaza aerul din jur. Poetul – un receptor hipersensibil – se „umple” de ele si le rosteste. Unele din aceste energii sint malefice. Sint energiile unor suflete nemultumite ce au pierit mai devreme decit le-a fost sortit sa piara si nu si-au trait viata pina la capat. De aceste forte obscure si care vin din spatii diverse si se impregneaza in lucrurile cu care intram in contact poetul trebuie sa se fereasca, caci ele vor cauta sa-l potenteze si sa-si retraiasca prin el existenta netraita. Ele insa il vor distruge, implantindu-i ceva din destinul lor demonic. Cu alte cuvinte, poetul nu traieste atit viata sa, cit mai cu seama vietile celor cu care intra in contact. Traieste vietile netraite si nelinistile altora. Intre poetul cuprins de inspiratie si samanul care leviteaza la doi metri de pamint in urma unor exercitii ritualice exista asemanari de structura interioara. Ambii sint posedati de stari launtrice care rup contactul cu gravitatia si cu realul, amindoi sint bintuiti de acel demon launtric ce face legatura intre eul individual si spatiul cosmic. „Altii pot sa laude ce le place – scrie Whitman; / Eu pe malurile iutelui Missouri, / Nu laud nimic, / Nici din arta si din altceva / pina cind nu voi fi bine stapinit / de dublul acestui fluviu / de parfumul preeriilor din Vest / si pina cind nu le voi cinta din nou”. Acest „duh al fluviului”, acest zeu al locurilor trebuie sa patrunda pina in ultima fibra a fiintei lui, pina la ultima celula, pina la ultimul atom; poetul vrea sa prinda in poemul sau acel ritm vesnic al locului in care se gaseste trupul sau, toata istoria acelui spatiu.
