Casa Bogdan-Culianu

Pentru a nu lasa complet refulat un registru (ceva mai) patetic, le-as aminti eventualilor cititori ca am incercat sa evoc altadata fie si numai un dram din magia acelui locus amoenus din Sfintul Atanasie 13 (O biografie, in volumul Ioan Petru Culianu. Omul si opera, coordonat de Sorin Antohi, Polirom, 2003; sau "Ioan Petru Culianu si Iasul", in revista Timpul, Iasi, nr. 12, 2003).

Dar sa fim seriosi, demolarea partiala a casei care a fost in vremuri si a familiei mele nu este decit  rezultatul unui lung sir de intimplari, unele de aparente anodine, provocate de rautatea oamenilor, de legile proaste si mai ales prost aplicate ale retrocedarilor, de indiferenta, incompetenta si/sau reaua vointa a autoritatilor locale dupa 1990, de avintul "democratic" neingradit al rapacitatii si agresivitatii unora dintre semenii nostri – fara a mai vorbi de cauzele vechi, venite din nenorocirea comunista. Toate acestea ne-au determinat pe noi – pe sotul meu si pe mine – sa vindem casa, iar acum, pe prof. Burlea sa nu-i poata continua renovarea decit dupa darimarea unor pereti.

Inceputurile si primele marturii despre Casa Culianu

Casa din Sf. Atanasie 13 dateaza, dupa toate probabilitatile, din primii ani ai secolului al XIX-lea. Mama mea, prof. Elena Bogdan, a gasit in anii 70 la Arhivele iesene un act de vinzare-cumparare a imobilului, din 1804. Or, pentru ca o prima tranzactie sa fi avut loc la 1804, casa trebuie sa fi fost ridicata ceva mai inainte. Ea se integreaza unei zone din Muntenimea de Mijloc si ridicarea ei a fost probabil concomitenta cu cea a bisericii Sf. Atanasie. Pentru informatii despre Muntenime si despre cele doua vremelnice resedinte domnesti din zona, in apropierea carora a fost ridicata si aceasta casa.

Primii proprietari

Conform unei adeverinte eliberate de Comisia Monumentelor, Ansamblurilor si Siturilor  Istorice – Moldova la 26 mai 1993, "imobilul cunoscut sub denumirea de «Casa cu pridvor de lemn» a apartinut in timp boierului Ianov (nu Ivanov, cum apare dintr-o evidenta scapare de dactilografiere) si familiei savantilor Petru Bogdan si Ioan Petru Culianu".

Un alt Certificat, provenind de la Directia Arhivelor Statului – Iasi, datat 28 iulie 1997, ii numeste in plus ca proprietari pe Maria Boranescu si pe "Gh. Kohga", inainte de bunicul Petru Bogdan. Maria Boranescu este chiar strabunica noastra paterna (a fratelui meu si a mea). Printr-o ciudata intimplare, a fost (probabil pina prin 1905) proprietara casei in care avea sa se nasca in 1950 stranepotul ei. "Gh. Kohga" nu poate fi decit un Iorga, unul dintre coproprietarii imobilului inainte de Petru Bogdan, adica pina in 1926.

Cit despre Ioan Ianov (1834-1903), avocat, poet si autor de cuplete satirice (cunoscutul Ich Herr von Kalikenberg… ii apartine), a fost in cercul Junimii, ca si strabunicul Culianu, de care a si locuit foarte aproape – el pe Sf. Atanasie, strabunicul pe strada numita Dimbu – apoi Sfintii Teodori, astazi Eminescu. Eminescu, in perioada sa ieseana, ii vizita pe amindoi. La familia strabunicului poposea in drumul spre Ticau. Iar in casa din Sf. Atanasie 13 se pare chiar ca ar fi locuit temporar (mica legenda de famile e persistenta in aceasta privinta, toti unchii si matusile mele ne-o spuneau) – dupa cum temporar ar fi locuit familia Micle in casa care-i apartinea lui Stefan Micle, de la nr. 16, devenita ulterior, dupa 1900, casa Sturza.         

Cind a intrat imobilul in proprietatea familiilor Bogdan-Culianu

Imobilul a fost cumparat in 1926 de bunicul meu matern, Petru Bogdan, profesor de chimie fizica la Universitatea ieseana, alternativ rector sau prorector al Universitatii intre 1926-1940, academician, o vreme si vicepresedinte al Academiei. Bunicul a achizitionat casa de la coproprietarii din familiile Iorga si Cariatide. La preluare, imobilul era, se pare, intr-o stare foarte avansata de degradare. El l-a refacut dupa planurile vechi, folosind si materialul original gasit.

Perioada comunista

Imobilul a fost nationalizat in 1950, chiar in anul in care s-a nascut fratele meu, Ioan Petru Culianu. Revenind putin, sa amintim ca in primavara 1944, cind sovieticii inaintau spre Est, maresalul Antonescu a dispus retragerea administratiei din Iasi. Asta a insemnat ca toate institutiile publice au fost evacuate. Cum bunicul era atunci directorul Fundatiei Regale "Regele Ferdinand" (cuprinzind Biblioteca – a carei constructie a fost terminata in timpul directoratului lui – si asa-numitul "camin al fetelor de ofiteri", de vizavi, actualmente Casa Copiilor), el a organizat evacuarea Bibliotecii spre Ardeal. A murit in somn, in prima noapte de refugiu, la Medias.

Disparitia lui a fost o enorma lovitura pentru toti membrii familiei. Dispersati de refugiu, ei s-au putut intoarce cu greu la Iasi – se stie ca populatia a fost oprita timp de aproape doi ani sa revina in orasul pentru care sovieticii urzisera planuri sumbre.

Au gasit casa pradata, deteriorata, cu acoperisul distrus, cu o bomba – din fericire neexplodata – in pod; si in plus, asa cum era, in intregime ocupata. Ocupantii au putut fi indepartati pina in 1950, dar dupa nationalizare au venit altii, chiriasi numerosi, oameni cu grade diferite de cumsecadenie si educatie. A urmat calvarul cotidian bine cunoscut traitorilor sub comunism; pina in 1989, eforturile de a mentine casa pe linia de plutire absorbeau, in orice caz, cea mai mare parte a veniturilor familiei.

Chinurile retrocedarii

Am initiat demersuri pentru a reintra in posesia casei inca din 1992-1993. Dar ea a putut fi redobindita abia pe baza legii 112/1995. Mama a putut reintra in posesia ei pentru ca indeplinea una dintre conditiile cele mai restrictive puse fostilor proprietari: locuise in imobil pina in 1990. Citi dintre fostii proprietari, inchisi, alungati din case, le mai locuisera pina in 1990? Casa a fost, asadar, redobindita in 1997, iar noi – sotul meu si cu mine – ne-am apucat cu entuziasm s-o refacem. Nu estimasem insa deloc corect realitatea post-decembrista locala. Printr-o mica eroare intr-un act eliberat de faimosul, temutul ICRAL/DAFIS, o buna bucata din terenul aferent imobilului parea ca se evaporase: la nationalizare, rezulta, fusesera cca 1100 m , la retrocedare – doar vreo 700. Cineva vrea sa-si ridice o vila frumoasa in gradina voastra, ne-au spus prietenii. Marturisesc ca nu intelegeam nimic. Actele erau acolo, terenul era la locul lui. Era o mica eroare, o cifra gresita care trebuia indreptata dintr-un condei. Desigur, nu asa s-au petrecut lucrurile.

Au urmat citiva ani de procese – le-am cistigat prin inteligenta, priceperea si buna credinta a avocatei noastre, d-na Nelly Mironescu-Pascal. Au mai fost, desigur, sicanele si procesele cu chiriasii care nu voiau nici sa se mute din casa, nici sa incheie contracte de inchiriere. Unii au locuit acolo, pur si simplu, pina in 2003 sau 2004, la vinzarea casei, fara nici un act. Am descoperit ca o familie compusa din 4, apoi 6, apoi 9 persoane nu avusese forme legale niciodata. Stateau in casa din 1980! Dar, ne-au spus, asa fusesera timpurile, iar ei "aveau pe cineva la Partid" (si nu numai). In tot acest rastimp, frumoasa noastra casa fusese inconjurata de diverse constructii parazitare, sprijinite de ziduri, care o deteriorau. Din nucii plantati de bunici ramasese doar unul, celuilalt i se turnase cu aplicatie la radacina apa clocotita cu detergent, el se uscase si fusese doborit. Eforturile noastre de-a repune casa pe linia de plutire dupa redobindirea ei au dat roade putine. Am reusit sa refacem in 1997-1998 doar o mica parte din cladire, cu un consum financiar disproportionat fata de posibilitatile noastre. Eram decisi totusi sa continuam, pentru ca voiam sa facem din cladire sediul unei Fundatii culturale – "Fundatia Culianu", si aveam proiecte destul de frumoase, credem – arhiva, cercetare, manifestari periodice locale, nationale, internationale. O parte din actele pregatite pentru constituire si functionarea pe primul an exista si acum. 

Numai ca aici ne-am lovit de autoritatile locale. Cum am aratat si altadata, in Iasi, in afara de regretatul Emil Alexandrescu, primul primar postdecembrist, nu am putut dialoga cu nimeni dintre oficialitatile cu putere de decizie. Le spuneam ca dorim sa facem Fundatia, ca n-ar fi poate ceva stricator pentru Iasi, ca toate cheltuielile ne privesc. Singurul lucru pentru care le ceream ajutorul era mutarea unei chiriase – asta ne-ar fi permis sa continuam lucrarile. Fata cu opacitatea absoluta a celor care, credem, ar fi trebuit sa inteleaga miza acestei Fundatii, am capitulat.

Vinzarea casei

Am vindut casa familiei prof. dr. Burlea si sintem si acum convinsi ca am facut cea mai buna alegere. Ne-am purtat absolut corect unii fata de ceilalti. Dr. Burlea este un eminent medic pediatru, un om de un dinamism remarcabil, cu o uriasa forta de munca, energic, ambitios, generos, un manager extrem de priceput. Un convorbitor agreabil, cu mari curiozitati intelectuale, amator de literatura si muzica. A fost interesat sa afle tot ce se putea afla despre istoria casei (in jurul careia, de altfel, nu se invirte chiar intreaga istorie a orasului!). Ne-a asigurat ca vrea sa locuiasca in casa (ceilalti doritori de cumparare nu se sfiau in general sa arate ca vor s-o demoleze imediat si ca sint in stare s-o faca), ca va respecta conditiile impuse de legea de patrimoniu. Pentru vinzare a fost, bineinteles, necesara o aprobare de la Directia Judeteana pentru Cultura si Patrimoniu.
Cind pregateam actele pentru tranzactie, a aparut insa o surpriza: s-a dovedit ca doua persoane din curtea vecina, de la nr. 11, "cumparasera" cite un spatiu in beciul casei – in beciul casei noastre. Casa fusese restituita in 1997, "cumpararea" se facuse in 1999. Au urmat audiente, memorii, tracasari stupide. DAFIS era imperturbabil. "Fiti linistiti, nu le-am vindut terenul", spunea DAFIS. "Nici zidurile". Ce ati vindut atunci, intrebam, aerul?

Si asa, prof. Burlea s-a vazut antrenat in mai multe procese absurde, cu aminari, recursuri s.a.m.d. Din 2004 pina in 2010 sint 6 ani! In tot acest rastimp, a fost impiedicat sa intre in stapinirea integrala a proprietatii sale si sa inceapa restaurarea partii celei mai vechi a casei. A inaintat nenumarate plingeri, memorii, cereri, catre eternul DAFIS, catre Primarie, Politie, toate in zadar. Finalmente, beciul a fost inundat, niste arcade de la galeriile subterane au cedat, un planseu s-a prabusit odata cu ele. Trebuie stiut ca aceste case vechi nu au alta fundatie: ele sint construite pe boltile galeriilor subterane. Aici galeriile erau extrem de intinse, totalizind vreo 60-70 mp, si se pastrasera impecabile, fara nici o fisura in boltile lor, uscate si curate, probabil vreo 200 de ani, pina cind fusesera "vindute" unor locatari din alta casa. Aceasta este mica istorie, absurda, trista si revoltatoare, a "demolarii" casei.

Daca lucrarile ar fi fost intreprinse inca din 2004, nu s-ar fi ajuns aici

Familia dr. Burlea este proprietara imobilului, cu toate drepturile si indatoririle ce-i revin. Dupa ce a fost impinsa in procese care n-ar fi trebuit sa aiba loc sau se puteau termina in 3 luni, dar s-au intins pe 5-6 ani, a ajuns sa fie stapina si pe ceea ce constituie fundatia propriei sale case. Sint convinsa ca o va reface, si va reface si casa, dupa planurile vechi. Daca lucrarile ar fi fost intreprinse inca din 2004, nu s-ar fi ajuns aici. Oricum, alta solutie "constructiva" nu exista.

Tereza CULIANU-PETRESCU