In culisele Euro 2000

La o saptamina de la incheierea sa, ultimul Campionatul European de fotbal al mileniului continua sa suscite comentarii, sa produca controverse, intr-un cuvint sa dea apa la moara microbistilor aflati in vacanta, lipsiti de alte competitii interne ori din strainatate care sa le capteze interesul. Euro 2000 va ramine in amintirea noastra drept editia la care Romania a obtinut prima sa victorie intr-un turneu final de campionat european (si ce victorie in fata Angliei!), o editie net mai spectaculoasa decit cea din urma cu patru ani, la care Italia a fost la numai 30 de secunde de a readuce la putere celebrul "catenaccio" si in care Franta s-a impus in cele din urma, de justete, realizind in numai doi ani o dubla istorica: titlul mondial – titlul continental. Ziaristul prezent la fata locului a trait, insa, acest campionat altfel decit microbistul aflat in fata televizorului, avind posibilitatea sa intre in culisele Euro 2000, acolo unde camerele de vederi nu aveau acces si sa ia pulsul competitiei 24 de ore din 24.
Tarile gazda
Ca unul care am stat cea mai mare perioada a campionatului in Bruxelles, pot spune ca in capitala Belgiei nu s-a simtit in mod deosebit ca se desfasoara un eveniment fotbalistic important decit in zilele in care juca echipa gazda. Abia atunci strazile se umpleau de suporteri imbracati in tricouri ros-negre, cu nelipsitele coarne "de diavol" pe cap si cu furci de plastic in miini, suvoiul scurgindu-se inca de la orele prinzului spre stadionul "Roi Baudouin". Din pacate, dupa eliminarea echipei Belgiei din competitie, Bruxelles-ul a devenit un oras cu totul "imun" la tentatiile fotbalului: au disparut toate afisele si insemnele Euro 2000, marea majoritate a magazinelor ce vindeau tricouri, steaguri, sepci, fulare in culorile echipelor participante s-au reprofilat pe ciocolata ori dantela (doua din produsele belgiene traditionale), iar Campionatul a continuat sa traiasca doar in perimetrul Centrului de Presa.
In Olanda, dimpotriva, Euro 2000 a puslat puternic din primul si pina in ultimul sau minut, chiar si dupa ce suporterii "portocalei mecanice" au trebuit sa indure dezamagirea esecului neasteptat din fata Italiei. In general, olandezii, spre deosebire de vecinii lor din sud, nu au privit acest campionat ca pe o obligatie care trebuie dusa cu bine la capat si atit, ci ca pe o adevarata sarbatoare, la care s-au straduit sa-i faca pe toti cei din jurul lor partasi. Imi aduc aminte ca, imediat dupa terminarea meciului in care Toldo le barase olandezilor drumul spre finala, am participat la una din receptiile oferite de concernul "Phillips" angajatilor sai si oaspetilor din strainatate. N-o sa va vina sa credeti, dar atmosfera a fost atit de destinsa, s-a cintat si s-a dansat in permanenta, de parca Olanda ar fi cistigat cu 5-0! DJ-ul si-a permis sa faca citeva glume despre Stam si De Boer, carora le-a sugerat sa mai exerseze loviturile de la 11 metri, l-a luat in ris si pe antrenorul Rijkaard, despre care a amintit ca a fost nevoit sa mearga la toaleta chiar inainte de fatidicele lovituri de departajare, insa nimeni nu s-a suparat, pentru ca, asa cum imi spunea chiar un olandez ce-si infundase mustata vajnica intr-o halba de bere, "nu incepe si nici nu se termina lumea cu un meci de fotbal".
Stadioanele
Inaintea debutului CE 2000 s-au purtat lungi discutii pentru stabilirea celor opt stadioane care vor gazdui meciurile turneului final. Mult mai multe orase isi depusesera candidatura in acest sens si alegerea organizatorilor n-a fost deloc usoara. In cele din urma, s-a optat pentru stadioanele cele mai moderne si mai functionale, chiar daca nu erau in orase foarte mari. Asa am ajuns sa vedem meciuri la Charleroi si Arnhem, orase care nu sint mai mari decit Pascaniul, de exemplu, dar care se mindresc cu arene exceptionale. La Charleroi, cel putin, "Stade du Pays", un stadion construit mai mult pe verticala decit pe orizontala, a devenit principalul motiv de mindrie al localnicilor, mai mult chiar decit batrinele catedrale din secolul 17 care strajuiesc piata veche a orasului ori pavilioanele Expozitiei Mondiale din ’53. Am inteles ca stadionul a fost construit din orgoliul unui potentat local "muscat" de microbul fotbalului, care a dorit sa le de-a cu tifla celorlalte mari orase din Belgia, daca nu prin valoarea echipei, macar prin modernismul stadionului. Cu atit mai mare a fost bucuria noastra cind Romania a invins Anglia si s-a calificat in sferturi pe o asemenea bijuterie de stadion…
Foarte bine ne-am simtit si la Arnhem, unde "Gelredome Stadium" ne-a intimpinat cu aerul unei constructii specifice mileniului urmator. Arena pe care joaca de obicei echipa lui Fane Nanu, numai nichel, otel si beton, are o serie de facilitati care iti ridica parul in cap. Spre exemplu, in cazul unor concerte sau adunari care trebuie organizate pe stadion, una din peluze se ridica de la sol citiva centimetri, iar gazonul este scos in afara arenei, in parcare, pentru a nu fi stricat de picioarele miilor de petrecareti!
Fara indoiala, insa, cel mai tare m-a impresionat "ArenA" din Amsterdam, pe care nu doar eu am comparat-o cu o naveta spatiala. Cred ca olandezii au reusit sa construiasca in orasul Ajaxului un stadion unic in lume, in care modernul se imbina 100% cu placerea de a vedea un meci de fotbal. Scarile paralele pe care suporterii urca simultan, vazindu-se unii pe altii, dar fara a se intilni, ecranele uriase pe care sint redate imagini din tribuna si de pe teren, acoperisul mobil care poate transforma stadionul intr-unul indoor in caz de ploaie, numeroasele baruri si restaurante impinzite la fiecare nivel al tribunelor, toate acestea fac din "ArenA" un adevarat monumet sportiv, in care intri aproape cu piosenie si pleci cu parere de rau. Singurul lucru pe care nu l-am inteles a fost de ce a fost preferat stadionul din Roterdam, mai sobru si mai cazon, pentru a gazdui finala Euro 2000…
Suporterii
Timp de trei saptamini, cit am urmarit Campionatul European la fata locului, am avut aproape zilnic sansa de a intra in contact cu suporterii echipelor participante si pot spune ca m-am simtit mai bine in mijlocul lor decit in tribuna oficiala sau la cine stie ce conferinta de presa simandicoasa. Multi m-au intrebat la intoarcerea acasa daca n-am avut probleme cu suporterii englezi sau daca i-am vazut pe acestia batindu-se. Sincer va spun: "Nu". E drept, am vazut unii englezi beti crita, facind baie in fintina arteziana din centrul orasului Charleroi, urlind cintece pe care numai ei le puteau intelege, dar fara a fi cu nimic insultatori sau periculosi pentru cei din jur. Dupa meciul Slovenia – Iugoslavia, in trenul cu care ma intorceam de la Charleroi, am facut, de asemenea cunostinta cu un englez extrem de simpatic, care m-a invitat sa bem o bere la barul "Chelsea", din centrul Bruxellesului si nu l-am putut refuza. Chiar si dupa partida in care noi am invins Anglia, am avut posibilitatea sa ciocnesc o halba de bere cu un suporter britanic, iar acesta, departe de a fi ranchinuos ori violent, a sfirsit prin a-mi propune sa ma insor cu una din fetele sale…
Francezii au avut in permanenta galerie numeroasa si galagioasa la meciuri, dar care nu a creat niciodata probleme. Asta, probabil, si pentru ca majoritatea membrilor sai erau trecuti de prima tinerete, ba chiar am observat multi pensionari imbracati in tricourile albastre cu inscriptia "Allez les Bleus!", veniti sa savureze spectacolul fotbalului. De obicei, majoritatea veneau cu masinile personale peste granita, iar dupa meciuri se suiau in acestea si plecau spre casa, alegind sa sarbatoreasca in propria tara.
De departe, cei mai "nebuni" dintre toti erau sirbii. Galeria acestora, formata indeosebi din tineri pina in 25 de ani, a fost cea care a data cele mai mari batai de cap organizatorilor, nefiind in nici un moment dispusa sa se supuna regulilor stricte impuse de gazde. Asa s-a facut ca la meciul cu spania, in care arbitrul francez Vessiere i-a furat ca in codru, doi fani iugoslavi au reusit sa intre pe teren si sa ajunga in apropierea "cavalerului fluierului". Unul dintre ei a fost oprit inainte de a deveni periculos, dar cel de-al doilea a apucat sa-i dea cu o moneda in cap, spargindu-i arcada. Cind cei doi "aventurieri" erau scosi cu forta de pe stadion de fortele de ordine, galeria sirba aplauda mai dihai decit la orice gol al lui Milosevic ori Mijatovic… De multe ori, sirbii mi-au aparut ca o mica armata, bine dotata cu fumigene si petarde, gata sa se ia de piept cu oricine li se opunea si sa se bata furibund pentru onoarea idolilor lor din teren. Din fericire, ei au fost calmati intotdeauna si nu s-a ajuns la nici un fel de infruntari violente.
VIP-urile
Ca de feicare data, un astfel de campionat functioneaza ca un adevarat "aspirator" de vedete, toate celebritatile lumii mondene, politice, artistice dorind sa-si faca simtita prezenta in tribuna la meciuri. Unii din placerea de a urmari un meci interesant, altii doar pentru a fi remarcati o data in plus. Cea mai mare surpriza am avut-o cind am intilnit-o pe Adriana Sklenarikova, sotia fotbalistului francez Karembeu, considerata una dintre primele cinci fotomodelele ale mapamondului la ora actuala si denumita de presa "femeia cu cele mai lungi picioare din lume". Ziaristii romani au observat-o la Bruges, cind tocmai parasea stadionul impreuna cu sotiile celorlalti jucatori francezi, asteptindu-i pe acestia dupa meciul cu Spania. Zarind-o fara nici un fel de bodyguarzi in jur, am abordat-o direct si am intrebat-o daca nu doreste sa faca fotografii cu citiva jurnalisti. Spre marea noastra surpriza, obisnuiti fiind cu refuzuri nete, Adriana a acceptat cu placere, fotografiindu-se cu fiecare si oferindu-ne placerea acestui suvenir, o imagine alaturi de una dintre cele mai superbe femei care au fost vazute la acest Campionat European.
Asa cum am scris si intr-una din corespondentele mele de la fata locului, o surpriza la fel de mare a constituit-o pentru mine intilnirea din metrou, dupa meciul Belgia – Italia, cu antrenorul sirb Bora Milutinovic. Desi metroul era ultimul loc unde ma asteptam sa intilnesc un om cu banii si faima sa, Bora mi-a spus ca de multe ori prefera sa calatoreasca in mijlocul suporterilor si nu in cine stie ce limuzina luxoasa pentru a nu uita de unde a plecat si cine sint cei carora le datoreaza majoritatea succeselor sale. M-am facut a-l crede, desi in sinea mea inca il suspectez de o oarecare zgircenie… Oricum, intilnirea cu el a fost mai mult decit placuta, din moment ce a tinut sa-i laude in mod deosebit pe fotbalistii nostri si sa spuna ca "romanii au ramas unii dintre putinii prieteni ai sirbilor in aceste clipe dificile".
In general, VIP-urile din lumea fotbalului pe care le-am intilnit le Europene, precum antrenorii Terry Venables, Guy Roux, Johan Cruyff, marele Pele, fotbalistii Tony Polster si Alan Boghossian, au avut o atitudine foarte deschisa, acceptind sa discute cu oricine, ziarist ori simplu suporter, fara a face apel la statutul lor de vedeta. Chiar unul din colegii din presa bucuresteana mi-a spus ca a doua zi dupa eliminarea Spaniei din competitie, s-a intilnit cu Raul intr-un bar cu specific iberic din Bruxelles si stat la taclale cu acesta si prietenii lui mai bine de o ora, fara nici un fel de probleme.
In fine, romanii
Prezenta romaneasca la Euro 2000 a fost una distincta, pentru ca, intiia oara in istoria echipei noastre nationale, a avut parte de o sustinere puternica la un turneu final disputat in strainatate. Ca unul care ciuleam urechile de fiecare data cind auzeam in jurul meu crimpeie de vorba romaneasca sau tresaream ori de cite ori vedem un tricou ori fular galben, pot spune ca prezenta romaneasca la acest campionat a fost una net peste asteptari. Celor aproximativ 2000 de suporteri veniti din tara, prin excursii sau cu casinile proprii, li s-au alaturat cam tot atitia romani din Germania, Franta si Olanda, dornici sa vada "pe viu" echipa lui Hagi si Gica Popescu.
La primul nostru meci, jucat la Liege, acolo unde am avut si cea mai numeroasa galerie, nu-mi venea sa cred citi romani misunau in jurul stadionului. Parca eram pe "Ghencea"… La urmatoarele noastre meciuri, galeria s-a mai micsorat, dar ea a existat in permanenta si si-a facut datoria cu brio, chiar si impotriva Italiei, cind numarul suporterilor adversarei era de vreo patru ori mai mare. Toti cei pe care i-am cunoscut in Belgia si Olanda, de la functionerii centrului de presa pina la cei care deserveau hotelul ori simpli oameni intilniti in metrou, au tinut sa ma felicite pentru modul de comportare al romanilor la acest campionat. "Stiu ca voi nu prea o duceti stralucit cu banii in Romania si cu toate acestea au venit multi oameni pina in Belgia, ceea ce inseamna ca sint suporteri adevarati. Cel mai bine este ca, spre deosebire de englezi, turci sau italieni, ai vostri s-au comportat extrem de fair-play si nu au provocat nici un fel de necazuri. Pentru asta trebuie sa va respectam", mi-a spus un politist alaturi de care asistam la plecarea grupurilor noastre de suporteri dupa meciul cu Anglia, de la Charleroi.
Prezenta romaneasca la Euro 2000 a mai insemnat, insa, ceva: descoperirea romanilor aflati deja acolo, stabiliti in Belgia de mai mult sau mai putin timp, dar care au dorit sa fie alaturi de echipa noastra nationala si de suporterii ei. Este vorba de Gabriela Collard, sefa centrului de presa din Bruxelles, romanca maritata cu un cetatean belgian, de Anca, patroana restaurantului cu specific romanesc din Liege, unde am putut minca niste mici "ca acasa" dupa meciul cu Germania, de Ilie, un roman de 25 de ani care se angajase voluntar la stadionul din Bruges, de Madalin Ionascu, jucatorul de tenis de masa care evolueaza la un club din Charleroi si venise sa dea o mina de ajutor la biroul de organizare al competitiei, ori de Iustin, un baiat tatuat din cap pina in picioare, venit la Arnhem pentru meciul cu Portugalia, tocmai din Germania, unde mi-a spus ca lucreaza intr-o fabrica de ansamblat motoare. "Am strins bani trei luni ca sa-mi cumpar bilet de meci si sa-mi pot lua doua zile libere, dar nu regret. Cind joaca Romania, ma simt aproape ca acasa!" mi-a spus acesta din urma, confirmindu-mi odata in plus ca romanii nu-si uita obirsia, oriunde s-ar afla. (Ion TEODOR)