EUROART 2009: Impresii subiective la aniversarea unui festival de teatru

Creat de Fundatia Culturala „Timpul", Festivalul de Teatru EuroArt Iasi a aniversat in saptamina 3-10 mai trei editii. Suflind in luminari, tinarul eveniment a zimbit putin trist catre bugetul de criza, dezamagit ca n-au incaput in caietul-program decit opt spectacole, dar fericit ca lumea nu l-a uitat. Daruit cu o mama inimoasa (Oltita Cintec, selectionerul acestei editii a festivalului) si un tata entuziast (Adi Afteni, directorul manifestarii), EuroArt a reusit sa umple pina la refuz si dincolo de el sala Teatrului „Luceafarul".

E drept, inca nu vuieste presa nationala despre el, iar criticii de teatru n-au ajuns la Iasi. Nu are o sectiune competitionala, nici o identitate foarte clara, insa reuseste sa satisfaca gustul publicului pentru piese de exceptie in distributii pe masura. Daca-si va tempera orgoliul si va invata din greseli, cu rabdare si ambitie poate va creste (nu intr-un an cit altii in zece, ci in propriul ritm moldav) pina intr-acolo incit sa se masoare cu evenimentele-surori din Bucuresti sau Sibiu.

Nici un rind despre selectioner

Intr-o oarecare simetrie fata de editia de anul trecut, deschisa cu Dialoguri si fantezii in jazz, un spectacol UNITER care ii aduce impreuna pe scena pe Ion Caramitru si Johnny Raducanu, afisul festivalului anunta pe 3 mai Actorul, o productie a Teatrului „Masca" cu Mihai Malaimare si Mircea Tiberian. La intrare, lume multa, tigari aprinse, o rumoare placuta printre conversi sau costume la dunga. Fiindca n-am legitimatie de presa, ma strecor inauntru cu o invitatie obtinuta pe treptele teatrului de la organizatori.

Asa cum ma asteptam, spectacolul nu incepe la timp. Imi trec vremea studiind biletul si zaresc numele lui Radu Afrim plasat eronat in dreptul spectacolului Sirena si Victoria, regizat de fapt si de drept de Diana Lupescu. Ma gindesc ca este doar o greseala de corectura si deschid caietul-program (ca si anul trecut, tiparit elegant pe hirtie lucioasa). Unde, fara sa pun la socoteala diacriticele ignorate pe alocuri, totul pare in regula. Mai putin faptul ca exista doua pagini despre istoria Iasului si nici un rind despre selectionerul acestei editii, Oltita Cintec, critic de teatru, doctor in treatrologie, secretar general al Asociatiei Internationale a Criticilor de Teatru, filiala Romania, si director adjunct al Teatrului „Luceafarul".

Inchid caietul-program cind se stinge lumina. Apoi, timp de mai bine de o ora, imi traiesc propriul rol de spectator dinaintea actorului Mihai Malaimare, care ma poarta cu dibacie printr-o mie de stari, si eu il las pe el, „pietonul care intra in teatru pe usa din dos", sa ma faca sa rid din inima si sa ma intristez tot de-acolo, sa diger pe nemestecate drame marunte, aluzii politice, adevaruri mari si iluzii amare intr-un amalgam superb de monologuri si pantomima, fie insotit, fie tradus de pianul lui Mircea Tiberian, fara de care nici nu mi-as imagina spectacolul.

Aplauzele calde inseamna ca spectatorului i-a placut. O insemnare de pe wordpress confirma ca si actorului i-a placut: „Cred ca a fost unul dintre cele mai bune spectacole cu Actorul; descatusati, oamenii s-au distrat la clovnerii, au fost melancolici la improvizatiile lui Mircea si au amutit intr-o tensiune care parea de metal la pantomima. Au aplaudat in picioare, minute in sir, au trimis flori si, mai ales, zimbete, acele zimbete care te fac sa fii sigur ca aceasta meserie merita sa fie facuta, pentru ca, iata, intilnirea, atunci cind se produce, si aseara la Iasi s-a produs, genereaza energii pe care nimeni nu le-a cuantificat pina acum", scrie Malaimare in tren, in drum spre casa.

Gaitele, un spectacol controversat din pricina organizarii

Despre al doilea spectacol din festival – Teatrul „Odeon" cu Gaitele in regia lui Alexandru Dabija – stiam ca este cel mai asteptat de publicul iesean, care s-a grabit sa epuizeze biletele. Ce nu banuiam era ca va fi si cel mai controversat, nu din cauza piesei (magistral interpretata), ci din pricina organizarii. Sau a lipsei acesteia, mai bine zis.

Pe scurt, oamenii s-au calcat in picioare, lucru altminteri entuziasmant intr-o oarecare masura, pentru ca vorbim de teatru, nu de promotii la supermarket. Dar lacomia cu care organizatorii au vindut zeci de bilete peste capacitatea salii a facut ca oamenii sa se certe pentru locuri, sa se cocoate riscant pe linga reflectoare sau sa stea chiar si turceste pe podea, facind aerul irespirabil si evacuarea in caz de pericol imposibila. Pentru ca fusesem repartizata de organizatori (de aceasta data, fara nici o patalama justificativa) in sectorul invitatilor, m-am trezit in situatia jenanta de a mi se reprosa rastit de catre un spectator platitor de bilet ca presa vine sa vada teatru pe banii „lor", ai oamenilor de rind.

N-avea rost sa ii explic nici ca este normal ca ziaristii sa primeasca o acreditare pentru astfel de manifestari, nici ca vina apasa pe umerii organizatorilor, nu ai mei. Frustrarea omului care a achitat 10 lei la casierie pentru ca apoi sa descopere ca locul ii este ocupat n-a putut fi usor potolita. Unii si-au cerut banii inapoi, altii au rabdat aproape trei ore cu stoicism, de dragul unei montari de zile mari, cu o distributie de exceptie (genial Constantin Cojocaru in rolul Zoiei, fermecatoare Dorina Lazar).

Doua zile mai tirziu, la Omul perna al lui Radu Afrim, montat la Teatrul „Maria Filotti" din Braila, lucrurile au stat mult mai bine. Sala doar plina, nu si arhi-, public disciplinat, diagrama respectata. E drept, si eu am avut bilet…

In concluzie, EuroArt mai trebuie sa creasca nitel, ajutat de parintii-organizatori, sprijinit de public. Pacatele tineretii sint usor iertate, dar fervoarea cu care se aduc la Iasi piese bune si regizori bine cotati trebuie echilibrata de o disciplina stricta, nelasind dorinta de a-l transforma intr-un eveniment cit mai profitabil sa cada ca un stigmat peste numele sau. Abia atunci va fi un festival matur. Si bun.

Publicitate și alte recomandări video