Trei raspunsuri de la Diana Adamek: „Cind drumul lui Roro s-a incheiat, m-am simtit parasita”

Cum a fost calatoria alaturi de Roro?

Febrila si fascinanta. Am inceput sa scriu fara semne si pregatiri, cu doua zile inainte nici nu stiam c-o voi face, urmind doar o schema vaga de naratiune si lasind liberi toti pasii lui Roro. Am descoperit locurile si personajele, chiar si numele lor, impreuna cu elefantul, in timp ce paginile se adunau parca de la sine, intr-un ritm pe care nu l-am fortat, oprindu-ma de fiecare data atunci cind simteam ca el sau eu am obosit.

Au fost multe momente de intensitate extrema, sub soarele unei veri nestapinite, sub puseele de panica trezite de o boala brusca, grava si lunga a sotului meu, in deruta singuratatii si a accentelor patetice pe care le-am traversat. Cu toate astea, impotriva a toate, drumul lui Roro raminea senin, netulburat si – asa l-am simtit in tot acest timp – ca o cadenta melodica. Cred ca ne-am transmis unul altuia, peste dezlantuirile unei veri excesive, multa liniste si un sens.

Ce simte calatorul la finalul acestui drum fascinant al elefantului?

A fost mai intii dorinta de a incheia, se adunase prea multa tensiune pe care o resimteam fizic, ritmul intens, de zi cu zi, cu toate texturile lui secrete, m-a istovit spre final. Insa dupa ce am adunat capitolele si le-am dat forma unei carti si am inteles ca drumul lui Roro s-a incheiat, m-am simtit parasita. N-a fost si nu e, deci, bucurie la sfirsitul acestui drum. Micul elefant care m-a insotit in vara care a trecut, amintindu-mi cit de febrile pot fi iubirile si cit de puternica, totala e frumusetea unei clipe, imi lipseste.

In marea interogatie asupra lumii, spune Saramago, ne intilnim cu totii, "noi si elefantii". Au fost aventurile lui Solomon un punct de plecare pentru romanul dvs.?

Da, un nod de coincidente a stirnit dorinta de a scrie acest roman. Ea s-a definit insa doar in momentul in care sotul meu, aflat pentru citeva zile la Iasi, mi-a telefonat spunindu-mi ca a gasit o noua carte a lui Saramago, pe care mi-o va aduce la intoarcere. Era Calatoria elefantului. Acesta a fost momentul in care drumul lui Roro a primit respiratia si frazele primului capitol s-au dezlegat. Intre iubirile mele literare, Saramago are locul lui de nesters (volumul meu de eseuri, Melancolii portugheze, tradus in limba portugheza de catre doamna Tanty Ungureanu si aparut recent la Tartaruga Editora, Chaves, ii este dedicat). Nu mi-am retinut de aceea gestul de a-l aduce pe Roro in preajma lui si a imagina un personaj, pe nume Jose, care scrie sub turnul Belem si care spune, deasupra tuturor razboaielor, schimbindu-si cernelurile, dar pastrindu-si zimbetul, ca da, noi toti, oameni sau elefanti, ne intilnim pe un drum care va ramine pina la sfirsit unul al interogatiilor, asa cum spuneti, nu al raspunsurilor. Dar tocmai in asta, in faptul ca nu vom sti niciodata mai mult decit ceea ce ne descopera clipa, asa cum vrea ea, cu scrieri, retrageri si multe trape secrete, sta frumusetea ei. E cel mai hipnotic dintre scriitorii care m-au marcat, fiindca nu complica nimic, si, in aliantele contrariilor, drumurile lui ramin intotdeauna senine, se simt iubirea si o intelegere calda si calma a vietii in ele. Cu acest roman l-am purtat pe Roro inapoi, pe urmele lui Solomon, pe tarmurile portugheze, scaldate de valurile unui ocean nesfirsit, care aduc cu ele si promisiunea gloriei, si presentimentul mortii, si aurul, mirodeniile si fildesul Indiilor, si sideful sfarimat al plajelor parasite, ce aliaj mai nobil, pretios si uman decit acesta? Dulcea poveste e un omagiu, trist, da, fiindca e acum tirziu si clipele s-au stins, pentru Jose Saramago. Va multumesc de aceea pentru aceasta intrebare.

Publicitate și alte recomandări video