Adormire

Simptomatic: unii cititori/colaboratori, risipiţi prin ţară sau prin lume, ne mai trimit şi-acum texte şi pretexte, sau ne-ntreabă când/cum se pot abona. Alţii (dintre cei chiar foarte apropiaţi; şi implicaţi) ne-au uitat „di tăt”, căci – vorba cântecului – „şi uitarea e scrisă-n legile omeneşti”. Ca să nu mai amintesc de „ochii care nu se văd, (dar) se uită”. Se uită încotrova – şi încă odată „mult e dulce/ limba ce-o vorbim”, cu polisemantismul ei, în care printr-un unic lexem, cineva poate să se uite (la tine), dar şi să te uite. Uite-aşa!

* În interval, unii dintre artizanii/colaboratorii revistei s-au repliat la Eternitate (aveau locuri rezervate): Adrian Neculau, Ion Ţăranu, Val Gheorghiu, Bogdan Ulmu, Liviu Leonte, Ştefan Oprea, Gheorghe Drăgan, Florin Faifer şi, ultima pe listă: Angela Traian. Despre a cărei trecere în lumea celor care nu (mai) cuvântă, am şi scris recent, în această pagină, comiţând, dacă nu chiar o gafă – o găfuţă. Eu, luându-mă după gura lumii literare (slobodă), presupuneam că pseudonimul Traian (pe autoare chemând-o, de-acasă, Talabă, iar prin căsătorie Moraru) a fost inspirat de-o, tot presupusă, comună natală. Or – mă corectează, amiabil, familia – pseudonimul are cu totul altă sorginte. „Năşirea” s-ar fi produs după o şedinţă de cenaclu al elevilor, unde liceeana Talabă Angela a prezentat un buchet de poezii mult plăcute bardului George Lesnea şi prozatorului Grigore Ilisei, invitaţi de onoare. Ceea ce, oarecum, le-a displăcut fiind numele junei poetese. Aista nu-i nume de poetă, a in/cantat bardul Lesnea. Tre’ să-ţi găsim un nume care să sune… Şi, după mai multe încercări, aflând că pe tatăl ochioasei şi impetuoasei fătuci îl cheamă Traian, cei noi naşi (literari) au decis: Traian să-ţi fie numele!

* Greu cu bătrânii… singuri/ singuratici/ fantomatici. Şi, ca să vă crispez lectura, poate şi să vă tulbur indiferenţa faţă de Aproapele: Mihai Ursachi a murit/ s-a sufocat pe casa scării, în blocul unde locuia (undeva în zona Autogării); a strigat, a clamat ajutor, dar n-a ieşit nimeni… Tot aşa, eminentul critic şi istoric literar Florin Faifer. În acest caz, l-ar fi salvat fiul, dar era în alt colţ de ţară. Nu toţi au avut norocul, ca Emil Brumaru, de-a avea în preajma-i fiica iubitoare, Andreea, care să-l doftoricească şi să-l alintească până la ultima suflare. Întrucât, doar se ştie, bătrânii dau în mintea (şi-n comportamentul) copiilor: ei, care au crescut/ îmbrăţişat, alintat copii, vor să fie îmbrăţişaţi, sărutaţi, alintaţi. Norocu-i (şi) cum şi-l face omul. Pot spune că am acest noroc – cu fiul, nora şi nepoţii, săritori la nevoie. Şi la nevoinţele tot mai greu de suportat/ de surmontat, de la zi la zi, de la noapte la noapte. În ultimele sale luni/ zile/ ore, pictoscriptorul Val Gheorghiu flana pe străzile şi prin pieţile Iaşului, neştiind unde se află. El, care pictase şi scrisese despre nemuritoare uşi celebre/ uşi umile…

* Mimi. Avea 86 de ani şi-o teribilă frică de moarte. O chema Maria, Maria Niţă, devenită (prima căsătorie) Duca, mai apoi (a doua căsătorie) Diamandescu. Pentru părinţi, pentru fraţi şi surori, ea era Mărioara; iar mai târziu, pentru toţi cei care o cunoşteau şi-o iubeau, MIMI. Inclusiv pentru Rodi (fiica ei unică), pentru mine (unic ginere) şi pentru Dragoş (unic nepot). Iar despre trecerea ei, nu pot spune că a murit, că s-a stins, ci că a adormit. Şi parcă anume şi-a ales ziua adormirii în an bisect: să „deranjeze” doar din patru-n patru ani, pe cineva, cu pomenirile şi pomenile.

În acea zi (29 februarie 2012), mândra şi neliniştita mea soacră (serialul ei preferat: Tânăr şi neliniştit) bucătărea, vorbea cu mine despre masa de prânz şi despre câte şi mai câte. În timp ce eu (cu gândul aiurea) tranşam, tăiam, amestecam toate cele, pe care ea nu le mai putea face, mă povăţuia cum se făuresc anumite mâncăruri: Uită-te! Învaţă! Urmăreşte-mă! C-o să ai nevoie când n-o să mai fiu… Eu o combăteam, amuzându-ne: Las-că nu dai tu aşa repede colţu…

Apoi am văzut-o cum, brusc, i se colorează faţa şi-şi duce mîna la cap. Du-te şi te odihneşte, i-am spus, am eu grijă de astea… S-a dus, după ce mi-a mai dat câteva preţioase indicaţii. Avea umor, se prindea la poante şi aluzii. Citea pe ruptele (aşa se zicea cândva), casa noastră fiind o „casă de hârtie”. Dac-aş fi stat cu voi, ne-a spus odată, citeam mai mult, eram şi eu mai deşteaptă… Venise la noi doar de câţiva ani, după moartea celui căruia i se spunea Tătuţu. Deosebindu-l astfel de primul ei soţ (tatăl Rodiei), numit Tătiţelu. Citea, desigur, cam tot ce scriam eu, sau se scria despre mine. La o aniversară (împlinisem o „vârstă în colţuri şi rotundă”), un bun prieten a scris cam prea patetic, amintind şi de disfuncţiile mele fizice, pe care reuşisem să le surmontez. Mimi a citit textul (elogios) şi mi l-a înapoiat, fără comentarii (de obicei zicea ceva, de rău sau de bine), dar ochii ei în lacrimi spuneau mai mult decât cuvintele. Atunci mi-am dat seama cât de mult ţinea la mine… Deşi uneori (mai ales după stingerea Rodiei) ne certam crunt… Spre a face repede totul uitat, şi-a o lua de la capăt. Că n-aveam alternativă.  

…După vreo zece minute s-a întors, neliniştită, n-avea încredere în dedicaţia mea culinară. Şi-avea dreptate. Dar se simţea şi mai rău şi-am condus-o până-n camera şi-n patul ei. Să chem Salvarea?, am întrebat-o. S-a opus categoric, chiar vehement. Aşa că m-am întors la bucătăreală. Şi… am sunat la Salvare. Când m-am dus din nou, s-o văd, era întinsă-n pat, cu ochii închişi, calmă, senină, fără nicio crispare pe chip. Părea că doarme. N-am strigat-o, ca să n-o trezesc, nici n-am îndrăznit – de fapt, n-am avut curaj – s-o ating.

N-a venit la timp Salvarea, în schimb, o firmă de pompe funebre a fost promptă la domiciliul clientului. Şi-n loc să prânzim împreună – cum o făceam, de aproape 9 ani – iată că, două zile mai târziu, o pomenim, cu prieteni şi rude, la micul (era să zic: şi cochetul) restaurant din coasta Eternităţii. I-ar fi plăcut aici, cu noi, să sporovăiască… Preotul Frunză spune că, acum, mama o să se întâlnească cu fiica… (Tot sfinţia sa ne-a alinat stingerea Rodiei). Este, aceasta, varianta bunului creştin, despre care vorbea Landsberg. Şi-i binevenită, spre a disipa durerea/ mâhnirea şi-a încuraja supravieţuirea.

La masa de pomenire, după ce beau un coniac, devin alt om şi-mi recapăt (ceva) din simţul de observaţie, dacă nu chiar şi-al umorului. Le-am exersat, de altfel, din clipa când unul dintre băieţii de la Pompe Funebre m-a întrebat în ce grad de rudenie eram cu decedata. Era soacră-mea, i-am răspuns. Am… supravieţuit împreună aproape un deceniu. Mult s-au minunat ei de această convieţuire, ştiind că, prin tradiţie, soacra e poamă acră. Dar ginerele, sau nora, cum or fi?

Mimi a murit „din senin”, sub privirile mele uimite, consternate. Până să vină Salvarea, era dusă. Poate că, dacă ar fi venit mai repede… Dar mai întâi, dispecerul te întreabă: câţi ani are bolnavul? Dacă află că are 86 de ani, nu-i nicio grabă… Trebuie să mă interesez care e vârsta limită, care boală, ce criză acută devin o urgenţă urgentă. Nu de alta, dar poate prind un loc mai în faţă pe lista de aşteptare…

Nicolae Turtureanu este scriitor, director fondator al revistei „Cronica Veche”

Publicitate și alte recomandări video