Alegerile au trecut, începe campania

Turul secund al prezidenţialelor franceze s-a încheiat, iar Emmanuel Macron, l’enfantchéri de la victoire – copilul îndrăgit al victoriei, aşa cum îl numise cândva Napoleon Bonaparte pe unul dintre generalii săi – îşi începe al doilea mandat cu o legitimitate convingător reînnoită. După cinci ani solicitanţi, cu crize de tot felul, preşedintele Republicii se poate declara mulţumit atât de scor, cât şi de diferenţa cu care a învins-o, din nou, pe doamna Marine Le Pen, exponenta unei extreme drepte domesticite, eşuate într-un populism aproape plicticos.

Puţini au fost cei care şi-au pus, cu adevărat, problema învingătorului: scrutinul din 24 aprilie a fost unul dezechilibrat. Dar, la fel ca acum cinci ani, turul secund a fost prezentat ca şi cum era o mare confruntare între Bine şi Rău – de aici un grad sporit de tensiune. În realitate, chiar mai mult decât în 2017, domnul Macron a fost singura opţiune tentantă pentru cei ce-şi doresc reforme, nu experimente cu baze ideologice. Partidele tradiţionale s-au văzut aproape sufocate, astfel că alegerile s-au redus la o confruntare între tabăra preşedintelui şi două alternative (încă) nerezonabile, dreapta dură şi stânga radicală. Problema este că, dacă acest al doilea mandat al lui Emmanuel Macron nu va fi unul încununat de succes, peste cinci ani am putea asista la un tur secund între „nerezonabili”.

Campania electorală dintre cele două tururi a fost axată, după cum era de aşteptat, pe captarea electoratului candidaţilor ieşiţi din cursă, iar din acest punct de vedere premiul cel mare l-au reprezentat alegătorii domnului Jean-Luc Mélenchon, liderul stângii radicale. Aşadar, era de aşteptat ca preşedintele să-şi încadreze opţiunile reformiste în materie de economie (atâtea câte există, pentru că domnul Macron nu este un liberal pro-piaţă) într-un discurs care să bifeze, totuşi, cât mai multe dintre căsuţele favorite ale stângii. Rezultatul a fost acela că, în 2022, Emmanuel Macron pare mai intervenţionist decât în 2017 – dar vom vedea cum va arăta programul noului guvern, document care va servi, implicit, şi drept manifest electoral în campania pentru legislative.

Pe Champ-de-Mars, la mitingul victoriei, domnul Macron a ales să urce pe scenă în acordurile imnului UE, ceea ce înseamnă mai mult decât o declaraţie de ataşament faţă de proiectul european. Acel moment, foarte atent regizat, trimite mai degrabă înspre o afirmare a ambiţiei preşedintelui francez de a exercita leadership la nivelul Uniunii Europene – ceea ce reprezintă, în sine, o veste bună. Situaţia din Ucraina, dar şi alte puncte de pe agenda Uniunii, arată că este nevoie de personalităţi care să-şi asume iniţiative şi după aceea să poată crea consens între parteneri. Cel de-al doilea „cincinal” al preşedintelui francez se suprapune, aşadar, cu un mandat neoficial, complex şi solicitant, la nivelul UE.

Multe depind, însă, de rezultatul alegerilor legislative din iunie. În mod normal, preşedintele ar trebui să-şi poată asigura o majoritate centristă în Adunarea Naţională şi, implicit, un sprijin convingător pentru guvern. Sistemul electoral în două tururi tinde să sancţioneze gruparea doamnei Le Pen, iar celălalt mare pol – stânga grupată în jurul radicalilor domnului Mélenchon – ar putea fi, la rândul său, insuficient de puternic pentru a învinge partidul prezidenţial. Dar, după cum se ştie, în Franţa pot pătrunde în turul secund toţi candidaţii care au depăşit o optime (12,5%) din numărul total de alegători înregistraţi în acea circumscripţie – aşadar, pot fi mai mult de doi. Cu alte cuvinte, la o prezenţă de 50%, într-o circumscripţie oarecare, ar putea intra în turul secund toţi cei care obţin peste 25% din voturile valabil exprimate – şi astfel s-ar putea ajunge la interesante competiţii în trei (extrema stângă, partidul domnului Macron, extrema dreaptă).

În mod explicabil, pentru toţi învinşii prezidenţialelor, această campanie a fost doar prologul celei pentru legislative – unde ei speră la rezultate bune. Domnul Mélenchon a mers până acolo încât să le ceară francezilor ca, prin vot, să îl „aleagă” prim-ministru. Scenariul ar funcţiona, eventual, doar dacă partidul său ar obţine majoritatea absolută, pentru că legea fundamentală nu impune niciun fel de constrângeri preşedintelui, în desemnarea primului-ministru. Iar preşedintele recurge mereu la colaboratori fideli şi fără mari ambiţii politice, exceptând perioadele de coabitare (tot mai rare, de când mandatul preşedintelui a fost redus de la şapte la cinci ani).

Aşadar, dacă votul de duminică a deschis o nouă fază a campaniei, atunci tabăra domnului Macron o va aborda dintr-o dublă perspectivă – discurs şi guvernare. Cea din urmă, guvernarea, ar trebui să transmită imaginea unui preşedinte energic, preocupat să-şi respecte promisiunile şi, în fine, înzestrat cu o experienţă practică pe care puţini dintre adversarii săi o posedă. Sunt avantaje importante pe care şeful statului ar trebui să le poată valorifica, în noua perioadă de campanie.