Allen Ginsberg sau Walt Whitman Reloaded

Eroarea care se face în receptarea poeziei lui Allen Ginsberg (şi, în speţă, a faimosului său poem epic Howl) vine dintr-un stereotip cultural moştenit din romantismul american, mai precis de la criticii lui Walt Whitman (şi, cu precădere, de la exegeţii capodoperei acestuia din urmă – Song of Myself). Paralelismul nu trebuie să surprindă, ştiută fiind admiraţia lui Ginsberg pentru Whitman (transcendentalismul celui de-al doilea rezonează, polifonic, în textele beat ale celui dintâi). Eroarea de care vorbeam se referă la personalizarea experimentului poetic. Adică, într-un sens mai larg, autoreferenţialitatea (esenţa demersului estetic atât la Whitman, cât şi la Ginsberg) este văzută de comentatori ca o formă de biografism liric. Nimic mai fals. Ideologia transcendentalistă (emersoniană), din interiorul căreia Whitman îşi extrăgea seva intelectuală, nu celebra eul mărunt, perisabil, al unei umanităţi degenerate, ci sinele eliberat din captivitatea materialităţii imediate, efemere. Un sine „transcendental”, conectat la universalitate, la spiritualitatea eternă, autentică. Aşa se conturează „eul” radiografiat în Song of Myself. Aici, egocentrismul şi monomania sunt doar efecte psihologice marginale. Elemente de cadru secund, chestiuni colaterale. Estetic şi filozofic, pentru Whitmancontează „sinele” universalizat, un „sine” care nu trimite la o persoană (limitată, vulnerabilă), ci la o persona (infinită, invincibilă). Transcendentalismul american însuşi descrie, de fapt, mişcarea dinspre personal către impersonal, de la subiectivitate la obiectivitate, acea „obiectivitate” venită din contemplarea „ruptă” de lume, suficientă sieși precum „lucrul-în-sine” al lui Kant. De aceea, aș spune că, fără nici un dubiu, ideologia lui Emerson şi Thoreau (asumată plenar de Whitman) rămâne o filosofie a „transpersonalizării”, a disoluţiei „persoanei”, a disipării „eului” nesemnificativ și, în contrapartidă, o idolatrizare a naturii universale.

Din această esenţă culturală a fost construit și celebrul beatnik american al anilor cincizeci-şaizeci, Allen Ginsberg (1926-1997). Propria identitate şi propria biografie constituie numai reperele textuale ale unui experiment poetic mult mai complex, unde lumea, universul (şi orice formă de transcendenţă, în ultimă instanţă) interacţionează total. De la restrictivul individual (supus, oricum, degradării) se merge spre nelimitările ontologice (fenomen estetic sofisticat, recunoscut şi acceptat însă rar de criticii generaţiei Beat, mesmerizaţi mai curând de spectacolul „texistenţial”, oferit de Kerouac, Cassady sau Ginsberg). Cel puţin așa se configurează perspectiva din Howl, poemul publicat în 1955, citit public la faimoasa Galerie de Artă (experimentală) din San Francisco, şi, ultimativ, acuzat de obscenitate (trecut chiar printr-un dur proces, în 1957, şi interzis o perioadă). Viaţa lui Ginsberg de până în 1955 (evocată destul de transparent în Howl – ca şi istoria Americii, de altfel, în Song of Myself) reprezintă „fundalul” textual pentru inserţiile transcendentaliste, supra-individuale, de care poezia abundă în ansamblu. Situarea poetului „deasupra” lumii reprezintă exerciţiul spiritual cel mai des întâlnit de-a lungul textului. Aceeaşi strategie artistică se observă şi într-o altă operă celebră a lui Ginsberg, America, imaginată ca o conversaţie filozofică (în linia lui Margaret Fuller) între scriitor şi ţara-continent, conversaţie încheiată cu epifania (la rândul ei, whitmaniană) că scriitorul e, în fond, ţara-continent (Whitman se identifica, și el, mereu cu naţiunea americană, cu întreaga geografie transatlantică mai corect, într-un efort de consubstanţializare transcendentală). În poemul Un supermarket în California, Ginsberg îşi imagina o întâlnire (desigur, „transcendentă”) cu Whitman, sugerând nemijlocit că arta poetică a romanticului i-a fost sursă de inspiraţie… Publicarea unei antologii poetice Allen Ginsberg în limba română (de către Editura Polirom) mi se pare un act cultural remarcabil. Poetul din Howl, cu o viaţă spectaculoasă (ce face legătura între momentul Beat şi momentul Hippie, între Neal Cassady şi Bob Dylan), a marcat un interval american fundamental prin versurile lui, la fel ca, odinioară, Walt Whitman. America lui Ginsberg, asemenea Americii lui Whitman, şi-a dovedit, încă o dată, extraordinara disponibilitate poetică.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi