Amintiri din temniţă (III)

Cum celula 1 a arestului din Mamaia era plasată la subsol şi nu aveam nicio informaţie despre câte ore trecuseră de când eram acolo, dacă mai era noapte sau zi, am îndrăznit să îl întrebăm, prin vizetă, pe sergentul de serviciu, dacă avuseseră cumva amabilitatea de a suna la Iaşi pentru a verifica declaraţiile noastre. După ce şi-a revenit din râs, acesta ne-a informat îndatoritor: „Bre, până nu vine cadrele mâine dimineaţă nu se face nimic. Ei face actele. Mai bine v-aţi culca”, încheie, amabil, simpaticul valah transbordat pe malul mării. Abia atunci, cu ochii obişnuiţi cu întunericul, ne prindem că în celulă nu era nimic în afară de mozaicul de pe jos şi de nişte pereţi acoperiţi complet cu mesaje de pace şi prietenie, de iubire faţă de semeni, de respect faţă de „organe” şi, mai ales, de preţuire şi admiraţie faţă de înalta conducere de partid şi de stat. Unde dracu să dormim? Fulgerat de milostenie, ne explică şeful de celulă (cel ce, dibaci, şpăguise un militar în termen care îi adusese o bucată mare de carton pe care putea dormi imperial): „bă, vă scoateţi adidaşii, luaţi poziţia fătului pe o parte şi puneţi un adidas sub şold şi altul la umeri şi staţi cu mâna la ureche”. Ceea ce am şi făcut, chinuindu-ne până dimineaţă când, slavă Domnului!, au început a se revărsa, veseli, proaspăt bărbieriţi şi cu chef de muncă, ofiţerii care, în fuga mare veneau, curioşi, să vadă ce prospături au mai apărut peste noapte. Cel mai viu dialog era cu Liviu Roşu, care era singur şi a cărui celulă era prima în drumul cadrelor: „Ooo, bine aţi venit la noi, cu ce problemă?” întreba îndatoritor şi politicos, după cum ştim, tovarăşul miliţian. „Păi, cu valuta…”, „Da, înţelegem, şi tu nici nu ştiai ce e aia…” „Nu ştiam, că Radu…” „Dar bineînţeles, ştim că eşti nevinovat…” „Aşa e, chiar habar nu aveam şi…” „Te pomeneşti că eşti şi student” „Da, chiar am intrat la Drept…” „Băă, hutu-vă, toţi sunteţi studenţi, fire-aţi ai dreacu, toţi sunteţi nevinovaţi, mai schimbaţi, bă, placa, că ne obosiţi. Puşcăria vă mănâncă fire-aţi voi ai dreacu de bagabonţi!” Nu mai reiau dialogul de la noi unde singura formă de respect era pentru şeful de celulă un vechi client şi prieten care, deşi avea interdicţia pe judeţul Constanţa, a fost puţin neatent, ceea ce, desigur, se poate întâmpla oricui.

Ne-au dat drumul pe la ora 13 după ce verificaseră toate datele noastre şi după ce, oarecum amuzat, profesorul Andriescu îi arătase sectoristului care venise să culeagă datele toate hârtiile care demonstrau că erau deţinători legali de valută şi că da, îi dăduseră lui Radu pentru cheltuială la mare suma pe care acesta o declarase. Singura fază notabilă a acestei discuţii în urma căreia burzuluiala fudulă a sectoristului s-a topit rapid a fost momentul antologic în care, în sufragerie, poetul Emil Brumaru aflat în vizită la „Ţucu” Andriescu, la vederea miliţianului a înşfăcat rapid sticla de coniac franţuzesc de pe masă, dosind-o strategic în spatele canapelei unde am descoperit-o noi câteva zile mai târziu. Singurul care a rupt-o la fugă am fost eu, căci aveam tren la 14.30 şi trebuia să o liniştesc pe mama pentru care aventura mea ar fi putut însemna mari probleme la serviciu, dar şi mai mari probleme cu dosarul meu de proaspăt student la Filozofie-Istorie. Am sunat în draci, dar nu era nimeni acasă şi, din cauza unui accident de circulaţie al troleului cu care mergeam la gară am întârziat fiind convins că am pierdut trenul. Graţie Celui de Sus şi Cefereului, trenul plecase din  Mangalia cu trei sferturi de oră întârziere astfel încât încrederea mea nestrămutată în destin (care mă făcuse, totuşi, să merg până la gară) şi-a arătat roadele şi după  unsprezece ore de chin ajungeam nevătămat acasă aflând cu bucurie că mama tocmai venise de la Botoşani şi nu ştia nimic despre aventura noastră. „Bine, lasă că îţi povestesc mâine cum a fost la mare”, îi spun eu, uşurat.

A doua zi dimineaţa, la 7.30, bătăi disperate în uşa apartamentului nostru. Deschide mama, speriată, şi o vede pe vecina de sub noi care intră vijelios în casă şi începe să peroreze: „vai de mine, doamna Cântec, nenorocire, Florin e în puşcărie la Constanţa, l-au prins că făcea trafic de valută cu 5000 de dolari, a fost ieri poliţia pe aici şi nu v-a găsit, tot blocul e în alertă, vai de mine ce nenorocire!!!” „Doamnă, ce spuneţi dumneavoastră? Florin e în camera lui, doarme.” „Nu se poate” strigă vecina care sare şi deschide uşa la camera mea, intrând hotărâtă să se convingă. Nu voi uita niciodată curcubeul de afecte care se schimbau pe faţa ei: stupefacţie, neîncredere, dezamăgire, umilinţă (de mama care se înnegrise la faţă de stinghereală şi îngrijorare nu mai vorbesc). „Staţi liniştite, le-am spus, a fost o neînţelegere care s-a rezolvat. Nu am eu nicio treabă.” După ce vecina a plecat plouată şi înfrântă de tot incidentul am liniştit-o pe mama, am fost acasă la Liviu Roşu (ai cărui părinţi nu înţelegeau nimic din ce se întâmplase şi am urcat Copoul până la familia Andriescu (Radu fusese consemnat în Constanţa încă 48 de ore şi nu putuse veni cu mine – ca să-l urmărească dacă nu are complici, probabil!) cărora le-am povestit toată tevatura. Finalul acestei aventuri a fost după o lună, când Radu Andriescu a primit o citaţie să se prezinte în calitate de inculpat la Miliţia municipiului Iaşi, ora…, camera…, dar pe citaţie, la cauza inculpării, era trasă doar o linie. Bineînţeles că, într-un final, toate s-au rezolvat rapid şi nimeni nu a avut de suferit nicio neplăcere. Singurul lucru care ar mai trebui menţionat ar fi uriaşa faimă mondenă care ne-a însoţit în acea vară când eticheta onorantă de „puşcăriaş” ne-a crescut cotele în faţa publicului feminin umplându-ne de un nimb de popularitate care s-a stins destul de lent având în vedere faptul că, în 1981, nu existau tabloide şi nici televiziuni de scandal astfel încât, spre deosebire de sarabanda zilnică de azi, faptele diverse sau scandalurile, fiind rareori făcute publice, durau mai mult.

În concluzie, mărturisesc public că nu am trecut această aventură în niciunul dintre CV-urile mele ceea ce mă face eligibil, sper, în viitor, pentru o înaltă demnitate a statului român.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor