Asaltul lui Steve Bannon, fostul strateg al lui DonaldTrump, împotriva Uniunii Europene

Sâmbăta trecută, pe 28 iulie, s-au împlinit 104 ani de când Imperiul Austro-Ungar a declarat război Serbiei, ca răspuns la asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand şi a soţiei sale, Sophie, cu exact o lună în urmă, la Sarajevo. În decurs de o săptămână Rusia, Belgia, Franţa şi Marea Britanie s-au aliniat de partea Serbiei împotriva Austro-Ungariei şi Germaniei. Aşa a început primul război mondial. Iar la un sfert de veac după aceea a venit un al doilea război mondial, şi mai devastator. Unul dintre răspunsurile la cele două tragedii a fost constituirea Comunităţii Economice Europene, devenită ulterior Uniunea Europeană. O iniţiativă europeană, al cărui motor principal a fost încă de la început axa franco-germană, dar care s-a făcut cu binecuvântare americană. Acest tip de aranjament transatlantic a rămas valabil până de curând deşi în timp au fost momente de tensiune.

În 1963 generalul de Gaulle s-a opus intrării Marii Britanii în Comunitatea Economică Europeană (CEE) vorbind despre pericolul „unei colosale comunităţi atlantice sub dominaţia Americii“ în contrast cu viziunea sa a unei „entităţi strict europene“. De altfel de Gaulle a şi decis să scoată Franţa din structura militară integrată NATO. La puţin timp după aceea de Gaulle şi Konrad Adenauer, cancelarul german, au semnat Tratatul de la Elysee. Documentul de 6 pagini prevedea o strânsă consultare între părţi în toate chestiunile care ţin de Comunitatea Europeană, NATO şi relaţiile Est – Vest şi poate fi privit drept certificatul de naştere al binomului franco-german care joacă şi astăzi rolul dominant în interiorul UE. Iniţiativa nu a fost deloc bine văzută la Washintgon, fiind considerată un „act neprietenos“, în formularea preşedintelui J.F. Kennedy. Este probabil motivul pentru care la ratificarea tratatului în Bundestag a fost adăugat un paragraf care făcea trimitere la strânsele legături între CCE şi Statele Unite şi la obiectivul reunificării germane, lucru care l-a înfuriat pe de Gaulle al cărui obictiv principal era acela de o oferi Franţei un levier puternic în opoziţia acesteia faţă de America şi Marea Britanie.

Ulterior au mai fost crize şi controverse, probabil cea mai importantă fiind cea din 2003, când în principal Franţa şi Germania au criticat dur intervenţia Statelor Unite în Irak care a dus la căderea regimului Saddam Hussein. Dar, în ciuda acestor sincope, Washingtonul a privit favorabil Uniunea Europeană, ca o structură benefică care a asigurat pacea şi stabilitatea în Europa. Şi asta deşi curentele anti-americane importante mai ales din Franţa şi Germania, în condiţiile în care europenii beneficiau din plin de umbrela de securitate americană, ceea ce le-a permis să aloce sume importante bugetelor sociale în dauna celor militare, nu puteau să nu provoace iritare peste ocean.

Or, această viziunea s-a schimbat radical după venirea la Casa Albă a lui Donald Trump care are o aversiune structurală faţă de orice construcţie internaţională multilaterală şi care nu a ezitat să declare în repetate rânduri că el consideră UE un duşman în materie de comerţ. Şi nu e vorba doar de declaraţii. Am asistat la măsuri tarifare punitive americane şi la contra-măsuri europene. E adevărat, între timp s-a ajuns la un compromis după vizita lui Jean-Claude Junker la Washington care a exploatat abil problemele interne ale lui Donald Trump create de războaiele tarifare care au afectat zonele sale tradiţionale de sprijin, oferind propunerea ca UE să achiziţioneze soia şi LNG (gaz lichefiat) din Statele Unite. Mai mult, se pare că s-a conturat o alianţă transatlantică în materie de comerţ împotriva Chinei, unde în mare cele două părţi sunt pe aceeaşi lungime de undă.

Însă e greu de crezut că acest aranjament tactic va schimba fundamental percepţia negativă pe care o are Donald Trump faţă de UE. De altfel, fostul său strateg electoral şi consilier, Steve Bannon, este într-o ofensivă masivă împotriva Uniunii Europene. Intenţia sa fiind, conform propriilor sale cuvinte, aceea de a submina, paraliza şi în final dezmembra Uniunea Europeană. Demers în care el vede în Brexit drept „un prim pas esenţial care va schimba fundamental politica europeană“. Iată de ce în acest moment cultivă adversari declaraţi ai Theresei May din Partidul Conservator, precum Boris Johnson, care spre deosebire de ea militează pentru o ruptură totală între Marea Britanie şi UE.

Chiar în timpul vizitei lui Trump în Marea Britanie Steve Bannon, care s-a prezentat drept „cel mai reuşit surogat al preşedintelui“, împreună cu Sean Hannity, una dintre vedetele postului Fox News, au organizat la Londra o serie de întâlniri cu figuri proeminente din zona anti-UE, între care Nigel Farage şi un lider din Frontul Popular condus de Marine Le Pen. Iar recent s-a întâlnit cu Viktor Orban şi noul ministru de interne italian Mateo Salvini. Ulterior a anunţat că va crea la Bruxelles o structură numită „The Movement“ pentru a sprijini grupurile populiste şi naţionaliste din Europa, atât financiar cât şi prin alt tip de resurse, precum consultanţă electorală, logistică de campanie, cercetări sociologice, propuneri de politici comune. Prima ţintă: creşterea substanţială a ponderii facţiunii anti-europene din Parlamentul European, până spre o treime. Anunţul a fost evident bine primit în diferitele state din UE de către formaţiunile politice cu simpatii de această factură, chiar dacă având în vedere imensa percepţie negativă faţă de Trump cam peste tot prin Europa le-au făcut pe acestea să păstreze o oarecare distanţă. Şi, previzibil, a provocat virulente reacţii critice de partea cealaltă a baricadei.

La fel ca şi în America, Steve Bannon exploatează un curent populist naţionalist în creştere marcantă în toată Europa Occidentală care se opune „concentrării puterii în mâinile unei elite bruxeleze“ şi a unor elite naţionale care promovează imigraţia, multiculturalismul şi tot ceea ce intră în arealul corectitudinii politice. Vocabularul politic al lui Steve Bannon este împrumutat, scrie Financial Times, din zona militară: „trebuie să luptaţi în fiecare zi să vă luaţi ţara înapoi, fie că e vorba de Italia, Franţa, Anglia sau Statele Unite“. Iar pe ansamblu ţelul final este acela de a dezagrega actuala ordine mondială fundamentată pe instituţii şi acorduri multinaţionale. S-a ajuns în acest punct şi cu largul concurs al elitelor europene care fascinate de proiectul unei Europe Federale, un fel de Statele Unite ale Europei, au împins lucrurile prea repede şi prea departe ignorând cu totul percepţia străzii şi forţa colosală a pornirilor tribale. Când vezi cum se revarsă mulţimile pe străzi în extaz după terminarea unui meci de fotbal, cu steagurile ţărilor lor, când vezi că asumarea unei „identităţi europene“ nu stârneşte nici un fel de emoţii, e greu să proiectezi din birou o mutare masivă a deciziilor de la nivel naţional la Bruxelles fără să provoci virulente reacţii în populaţie.

Bannon, la fel şi Trump, văd în Uniunea Europeană pe de o parte un competitor economic pentru America, iar pe de alta, promotorul unei agende progresiste pe care o consideră nocivă. Ei îşi doresc un peisaj geopolitic, nu doar în Europa, ci la nivel mondial, cu doar câteva superputeri, Statele Unite, Rusia, China şi eventual cu un număr de puteri regionale. Renunţând astfel deliberat la reţeaua de alianţe ale Americii pe care mulţi o consideră de o valoare inestimabilă.

Toate aceste evoluţii crează provocări majore pentru Estul Europei, inclusiv în Romania. Pe de o parte, segmente importante din populaţie, inclusiv la nivelul elitelor, rejectează agenda agresivă progresistă impusă din Vest. Cu bune justificări, de multe ori. De unde şi expresiile de simpatie, uneori aproape fanatice, faţă de Donald Trump pe care le auzim des şi la noi. Însă, pe de altă parte, cam toate curentele populiste cultivate de Bannon sunt destul de bine ancorate şi la linia Moscovei. În unele cazuri, precum în Bulgaria sau Ungaria, care cultivă bune relaţii cu Rusia, asta nu este considerată o problemă. Însă în altele, în Polonia, în ţările baltice, în România, este percepută drept o chestiune serioasă. Apoi, cu toate problemele sale deloc minore, aceste ţări nu au în fapt alternative viabile la apartenenţa actuală la UE. Pentru o ţară ca România, o dezagregare a actualei ordini mondiale este extrem de periculoasă. Chiar dacă e destul de limpede că dincolo de imaginea oficială deciziile majore din UE sau NATO se iau în fapt într-un cadru mult mai restrâns şi ţările mai mici au totuşi o oarecare voce şi au o protecţie. Un peisaj geopolitic de secolul al XIX-lea le-ar plasa din nou la cheremul unor interese şi reconfigurări de influenţă dictate de puterile globale sau cele regionale.