Avem nevoie de poveste

Povestea prinţesei deocheate nu este o pastişă după teatrul kabuki, ci preia această formă de teatru (stage design-ul cu platformă extrascenică pentru ieşiri sau intrări spectaculoase printre spectatori, aici amplasată lateral, în partea stângă a scenei, dar şi scena turnantă, apoi apelul la stage tricks, folosirea roţilor pentru deplasarea actorilor, a actorilor ascunşi, a actorilor suprapuşi, pentru a crea impresia de rochie care se deplasează singură sau de personaje supradimensionate, jocul cu sigiliul şi nu în ultimul rând light design-ul), fondul fiind conferit de mijloacele scenice (sunete amplificate, varietate instrumentală, prezenţa unui povestitor de sorginte brechtiană, care nu numai că povesteşte, dar şi comentează lucid pe alocuri, cu un script pe care s-a lucrat intens, având sublinieri şi urme de marker) ori estetice ale teatrului european (parodia, grotescul, extravaganţa). Se caută astfel formula estetică (bizarul) aptă să medieze între cele două culturi teatrale atât de diferite, o punte între Orient şi Occident, putând spune că prin acest spectacol se scrie nu atât o microistorie a teatrului kabuki, cât mai ales istorie culturală.

Astfel că deloc întâmplător scenariul e schematizat, compus din personaje-imagine (încă de la început, simbolul destinului) ori din scene-imagine, se pune mare accent pe costume, machiaj şi pe muzica şi mişcarea scenică originale. Suprapunerea costumelor şi machiajul strident sunt direct legate de caracterul personajelor, de modul în care acestea îşi ascund/revelează adevărata natură, de felul în care caracterul lor devine destinul lor. Personajele feminine sunt interpretate de actori, iar cele masculine de actriţe. Scenografia e minimalistă, iar sunetele create de instrumentele muzicale (de la diverse percuţii, la harmonica flute) şi de vocile actorilor formează orchestra din dreapta scenei. Costumele sunt spectaculoase, lucesc şi foşnesc, dar materialele folosite (plastic, hârtie, staniol) trimit spre ideea de iluzie creată prin intermediul convenţiei teatrale. În acest mod, miticul şi fabulosul sunt în permanenţă însoţite de propria lor dezvrăjire, având însă o mare legătură cu conţinutul efectiv al poveştii. Orice decădere, orice dezvelire sunt însoţite de şi exprimă alegoric decăderea morală, dezvăluirea firii ascunse a unuia sau a altuia dintre personaje. Rolul cabinelor de machiaj din stânga scenei, dincolo de utilizarea la un moment dat în spectacol ori de expunerea teatralităţii, de-acum o practică frecventă a teatrului european, e acela de a face să se întrevadă ideea fragilităţii sclipitoare a vieţii, a iubirii, până şi a morţii – domnia implacabilă a legii karmei.

De dincolo de moarte, după 17 ani, tânărul Shiragiku (Iustinian Turcu), iubitul stareţului Seigen (Ofelia Popii), se întoarce pe pământ reîncarnat în prinţesa Sakura (Iustinian Turcu). Decizia de a urma calea mănăstirii îi este deturnată de păcatul trupesc cu samuraiul Shinnobu Sota (Ofelia Popii) care-şi ascunde adevărata identitate. După ce dă naştere unui copil şi ajunge şi prostituată, forţată de aşa-zisul ei soţ, prinţesa Sakura, aflând adevărata identitate a acestuia, face dreptate, omorându-l pe ucigaşul tatălui şi al fratelui ei. Atât Ofelia Popii, cât şi Iustinian Turcu au dublu rol, rolul dublu al Ofeliei Popii presupunând schimbări rapide pe parcursul spectacolului şi înlocuirea actriţei la un moment dat cu altcineva (corpul stareţului). Toate acestea presupun acele stage tricks amintite la început, dar şi un extraordinar cameleonism scenic din partea actriţei sibiene care cu seriozitate şi umor, dinamism şi energie, teatralitate şi scurte ieşiri din convenţie, alternează cele două roluri atât de diferite. Iustinian Turcu a evoluat enorm ca actor şi este un partener de scenă redutabil pentru Ofelia Popii.

Mixtură de teatru kabuki şi film cu gangsteri, în context postmodern, Povestea prinţesei deocheate exprimă pe deplin aviditatea de magie a omului de azi, chiar dacă pe deplin conştient de efemeritatea iluziei scenice. Cu toate că deosebeşti lucid sunetele, cum ar fi un sunet de fanfară creat de alămuri, nu poţi evita ca mai delicatele armonii, laitmotivul muzical, să ajungă să-ţi posede simţul auditiv mult timp după terminarea spectacolului. Şi acest lucru devine valabil şi pentru coregrafie, un carusel de imagini scenice în mişcare, reactualizând povestea şi provocând un singur gând: avem nevoie de poveste.

(Povestea prinţesei deocheate/ The Scarlet Princess, scenariu de Silviu Purcărete inspirat din Sakura Hime Azuma Bunshō, de Tsuruya Nanboku al IV-lea, traducerea: Eugen Gyemant, regia: Silviu Purcărete, distribuţia: Ofelia Popii, Iustinian Turcu, Dana Taloş, Adrian Matioc, Diana Văcaru Lazăr, Cristian Stanca, Diana Fufezan, Raluca Iani, Mariana Mihu, Adrian Neacşu, Pali Vecsei, Vlad Robaş, Veronica Popescu, Cristina Stoleriu, Alexandru Malaicu, Codruţa Vasiu, Serenela Mureşan, Johanna Adam, Cristina Ragos, Cendana Trifan, Oana Marin, Veronica Arizancu, Arina Ioana Trif, Fabiola Petri, Gabriela Pîrliţeanu, Ioana Cosma, Cristina Blaga, Ştefania Marola, Eduard Pătraşcu, Mihai Coman, Viorel Raţă, Liviu Vlad, Cătălin Neghină, Ştefan Tunsoiu, Andrei Gîlcescu, Alin Turcu, scenografia: Dragoş Buhagiar, muzica originală: Vasile Şirli, TNRS, FITS 2019)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)