Bunici obraznici

Nu doar copiii sunt obraznici, în cazul în care nu ştiaţi, ci şi vârstnicii. Unii chiar sunt de nestăpânit, ar trebui puşi la colţ, pedepsiţi, nu ascultă de nimeni. Dacă aceia ar mai fi încă la şcoală, cu siguranţă ar rămâne corigenţi şi cu media la purtare scăzută pentru că nu vor să asculte.

În primul rând mulţi dintre ei spun după o vârstă că nu mai au nimic de pierdut şi îşi dau arama pe faţă, spun tot ce le trece prin cap, nu menajează pe nimeni, nu mai sunt diplomaţi, nu mai fac compromisuri absolut deloc. Din această cauză prietenii îi părăsesc, rudele se ceartă cu ei, iar vecinii îi clasifică drept „imposibili”. Singurii cu care se înţeleg de minune şi cu care nu se ceartă aproape niciodată sunt cei de teapa lor, nepoţii. Nepoţii pentru bunici au întotdeauna dreptate, sunt întotdeauna perfecţi, cei mai deştepţi, cei mai frumoşi, cei mai simpatici. Nu le refuză nimic, niciodată. Şi aici intervine marea problemă, marele război dintre părinţi şi bunici. Pentru că părinţii zic una, iar bunicii alta, şi, de cele mai multe ori, într-un mod mârşav, pe la spate, pe ascuns, în ciudă chiar.

Am văzut bunici care dădeau din cap aprobator la avertismentele părinţilor (copiilor lor!) de a nu hrăni nepoţii cu dulciuri, dar în acelaşi timp, pe nevăzute, şuteau bomboane şi ciocolată din locurile ascunse, le doseau prin buzunare ca cei din urmă hoţi, pentru a le da apoi fără nicio reţinere scumpilor de nepoţei în timp ce îi plimbau prin parc. Poftim cultură, Maricică!

Când veneau acasă copiii bine dispuşi, plini de energie de la ciocolată şi de la glumele deocheate ale bunicului, nici nu se uitau la mâncarea aburindă de pe masă la care lucrase mama jumate de zi, mâncare sănătoasă, făcută după carte şi menită să asigure o nutriţie adecvată vârstei progeniturilor. La întrebarea-cheie dacă cel mic a mâncat ceva la plimbare, toţi, şi bătrâni şi tineri, ca nişte membri ai unei bande de interlopi legaţi prin jurământ (Omerta!) răspundeau la unison că nu au mâncat nimic. Consecinţa logică a acestei stări de fapt e că poate copilul, săracul, s-a îmbolnăvit de nu are poftă de mâncare, şi uite aşa toată lumea intră la idei, în afară de bunic şi nepot care zâmbesc complice unul altuia pe sub mustaţă. E normal aşa ceva?

Nu mai vorbesc de situaţiile, pentru unii ideale, în care nepotul sau nepoţii trebuie să stea doar cu bunicii o perioadă, indiferent cât de lungă ar fi aceea. E pur şi simplu Rai pentru cei mici. Stau de dimineaţă până seara tolăniţi pe canapea uitându-se la televizor sau jucând jocuri pe telefon, strigând din când în când după mâncare sau băutură, de cele mai multe ori chipsuri, cartofi prăjiţi, pizza, îngheţată, ciocolată, biscuiţi, pufuleţi şi sucuri carbogazoase. Nu îi deranjează absolut nimeni! Bunicii sunt şi ei extaziaţi, fac poze toată ziua cu cei mici pe care le postează în neştire pe grupurile de Facebook cu prietenii rămaşi încă în viaţă din liceu sau facultate, grupuri pline de mesaje cu rugăciuni, îngeraşi, urări la cafeluţă şi floricele. De aici vine şi gluma aia cu nepotul crescut de bunici care întrebat fiind câţi ani are, răspunde: „Cu ajutorul lui Dumnezeu fac luna viitoare 6 ani!…”

Orice nepot va alege entuziasmat la orice oră din zi şi din noapte să stea cu bunicii în locul părinţilor. Şi cine nu ar vrea asta: au nelimitat la dulciuri, nu le zice nimeni „Nu!”, se pot culca la orice oră vor şi au total liber la ecrane. Extrem de puţini bunici se gândesc că pe termen lung „metoda” lor este nesănătoasă. Tot ce cred ei este că nepoţii trebuie şi merită să fie fericiţi, să aibă tot ce ei nu au avut, să se bucure de viaţă aşa cum ei nu s-au bucurat. Atât. Din perspectiva unor oameni care au trecut prin viaţă, care au făcut mai mult ca sigur o mulţime de greşeli ce nu i-au lăsat fără sechele, care au acumulat o grămadă de experienţă, a lăsa nişte copii pradă dorinţelor lor izvorâte tocmai din opusul celor spuse mai sus (nu au trecut prin viaţă, încă nu au făcut multe greşeli şi nu au experienţă aproape deloc), asta e o crimă…

Bunicii îşi descoperă în nepoţi un scop în viaţă şi nu-i lasă pe aceştia să înveţe nimic din propriile greşeli. Având mult timp la dispoziţie, ei execută toate treburile, odraslele neavând voie să mişte un deget. Mâncarea li se serveşte la pat, în faţa televizorului, totul este aranjat în farfurie în aşa fel încât plodul să nu facă altceva decât să îşi bage singur în gură. Dacă lenea e prea mare, chiar şi acest mic inconvenient se rezolvă de către mereu atenţii şi mereu săritorii bunici: copilul e hrănit în gură. El nu trebuie să îşi aleagă hainele, să îşi spele vasele din care a mâncat, nu mai vorbesc de gătit. Copiii crescuţi de bunici nu ştiu să facă nimic! Pentru că nu au fost lăsaţi să facă. Li s-a pus totul la nas.

Orice tentativă ulterioară din partea vreunui părinte de a îndrepta lucrurile este echivalentă cu un atentat împotriva ordinii ancestrale a umanităţii: cum să pui copilul să îşi cureţe încălţămintea plină de noroi!? Vai de mine, dar e atât de mic şi gingaş, las’ că face bunica sau bunicul treaba asta că şi aşa stau degeaba. Cum să îşi desfacă singur bănănuţa? Nu poate, e prea greu, are degeţelele prea firave, las că i-o desface bunica, i-o taie în feliuţe şi i-o bagă în guriţă…

De dat cu mătura prin casă, de aranjat lucrurile în camera lui, de dus hainele murdare la spălat nici nu încape vorbă, nici nu se concepe a se gândi la aşa ceva, e dincolo de imaginaţie. Toate astea trebuie făcute de adulţi. Cum să meargă copilul 300 de metri pe jos cu un ghiozdan greu în spate până la intrarea în şcoală? Nuuuu, el trebuie dus de mânuţă de către bunicul sau bunica şi băgaţi în clădire, chiar aşezaţi pe scăunel, dacă se poate.

Cică să mai laşi nepoţii la bunici cât sunteţi amândoi părinţii plecaţi în concediu sau cu alte treburi. Păi, te gândeşti la cele mai sumbre scenarii, mai rău decât dacă i-ai lăsa singuri acasă cu o butelie deschisă şi chibrituri la îndemână. În al doilea caz te gândeşti că dau foc la clădire, că se curentează, că sunt vizitaţi de hoţi, că se lovesc, dar în primul caz este pur şi simplu imposibil de imaginat. Consecinţele sunt atât de mari şi pe durată atât de lungă, că nu există minte care să le anticipeze.

Şi totuşi bunicii sunt indispensabili. Fără ei nu se poate. Nu există nici copilărie, nici maturitate. Oare de ce? 

Briscan Zara este scriitor şi publicist