Cabinetul to’arăşului Edi

De acord, jocul tricolorilor în partidele de la Pristina şi Luzern pentru preliminariile Euro 2024 a fost lamentabil. Un „lamentabil” care se înscrie în trendul naţionalei noastre de fotbal, întrezărit cu oarece ani înainte de 5 martie 2014, data instaurării regimului Răzvan Burleanu la Federaţia Română de Fotbal pe care mulţi o consideră unica fatidică. Fotbalul nostru a început s-o ia razna din momentul în care fostul „naş”, Mircea Sandu, a considerat că trebuie să-şi mai valorifice roadele muncii sale la Casa Fotbalului şi în uzul propriu. Iar Răzvan Burleanu a parcus cu nonşalanţă drumul scurt şi înşelător de la mare speranţă, la imensă deziluzie. C-aşa-i în fotbal…

De acelaşi acord: rezultatele seci, despuiate, ale echipei lui Edi Iordănescu arată şi luminiţe la capătul unui tunel tenebros. Toţi dorim ca naţionala noastră de fotbal să revină pe cărările de altădată, dar trebuie să fie undeva-cândva-cumva un punct de restart. Şi care ar fi punctul cel mai nimerit decât cel de acum, în care toată Europa a râs de evoluţiile pe care le-am susnumit „lamentabile”? Din păcate, nu toată lumea încearcă gustul dulceag al speranţei după atâta amar de deziluzii. Mai ales că, la români, deziluzia este ca boala, vine cu carul şi pleacă cu gramul, iar numiţii români tind să se îndrăgostească de  blestemata deziluzie. Umorul, de cele mai multe ori, o băşcălie caragialescă de Gambrinus, poate salva numai doar unii microbişti de mucava, cu sau fără pedigree: începând de la broderiile smălţuite cu iconiţe ale familiei Iordănescu şi terminând cu marea lacună a naţiei române: cum care lacună, monşer (?): noi n-avem ghilotină!, zicea pe vremuri Lache lui Mache la sus-pomenita berărie de pe Bulevard, iar după două secole conu Mitică Corleone şi Mister Cornel îşi unesc trâmbiţele disonante şi strigă într-un glas „Demisiaaaaa!”

Seriooos? Demisia cui? Se întreabă microbistul de rând, ăla de la Berărie. A antrenorului? Care antrenor, Edi Iordănescu? Edi a fost antrenor, înainte de a accepta a patra ofertă federală (n.r. – după Gicanu, Dănuţ şi Laci). Acum este un biet selecţioner în gura lupilor de terase. Antrenor este Pep Guardiola, care a construit cu minuţie timp de şase ani bătuţi pe muche un grup ce a ridicat spre cer trofeul Ligii Campionilor. Guardiola nu va fi niciodată un selecţioner, cum n-a fost nici Mourinho, nici Simeone. Pentru ei, chestia asta reprezintă un job birocratic şi plictisitor, başca prost plătit. Pe vremuri, un slogan comunist tuna „cabinetul to'arăşului Ceauşescu e ţara”. În timpurile de astăzi, cabinetul to'arăşului selecţioner e lumea întreagă. Nu e simplu şi de aceea, selecţionerii de profesie sunt din ce în ce mai rari: Deschamps, Dalic, Southgate sunt vârfurile, iar la noi ultimul mare exemplu a rămas Piţurcă….

Aşadar, de la Christoph Daum încoace, se cere demisia selecţionerilor (pardon, a antrenorilor, dorinţa adunării). Şi culmea – se acceptă după tipicul „schimbarea domnilor, bucuria unora”. Până când? Până când se va găsi cel care va reînnoda şirul succeselor de odinioară. Care va fi acel Mesia? Nu se poate spune, Piţurcă nu mai e interesat şi – probabil – depăşit, iar Edi are experienţă egală de selecţioner cu cea avută de Rădoi şi Contra la vremea lor. Adică nulă. Iar dacă selecţionerul ideal nu-i de găsit, miza trebuie să fie pe continuitate. Dacă lui Contra şi lui Rădoi li s-a refuzat şansa asta, măcar să i să dea lui Edi. În fond, startul e promiţător, fie doar ca rezultate, unele decizii luate de pe bancă în Kosovo şi Elveţia au primit felicitări chiar şi la Gambrinus, iar ereditatea, cu sau fără iconiţe, nu-i de neglijat. De ce n-ar fi acum momentul de inflexiune în traseul naţionalei României? Vorba ceea: mai jos nu se poate!